Porțile Vântului. - București: Editura Ion Creangă, 1975. p. 5 nr. inv. 266708 BJ ASTRA Sibiu
A fost odată un băiat tare
somnoros. Unde ajungea, acolo adormea. Într-o bună zi l-a prins somnul pe
acoperișul casei. Și cum dormea el așa, s-a stârnit un vânt mare și l-a smuls,
ducându-l sus, foarte sus de aripa sa.
Dar băiatul dormea și în
văzduh, fără să-i pese. Și tot plutind prin somn, a ajuns la Porțile Vântului.
Aici era un hâj și un vâj.
Vânturile ba intrau, ba ieșeau, ba se ciocneau și toate se grăbeau întruna.
Băiatul s-a trezit de forfota lor și, strecurându-se printre ele, s-a pomenit
de partea cealaltă.
Pe o pajiște frumoasă zări
trei palate.
 |
| http://www.deviantart.com/art/The-Wind-of-My-Freedom-374039008 |
Întâiul era cu totul de
mărgean și pe zidurile sale creștea iederă grasă. Al doilea era de piatră albă
luminoasă, iar cel de-al treilea… era bordei curat.
Băiatul își zise:
Trebuie să mă culc undeva. Ia
să bat la palat să cer găzduire.
Și, mergând la palatul de
mărgean, a bătut la poartă. Aceasta se deschise, dar nu se arătă nici un
slujitor.
Înăuntru se vedea o scară de
mărgean, la capătul căreia era un pat mare de aur, încărcat cu suluri și perne
de mătase.
Băiatul se uită în dreapta, se
uită în stânga, și nevăzând pe nimeni, începu să urce scările. În dreptul
fiecărei trepte se afla, pe o parte , o fereastră înaltă, cu sticla de culoarea
cerului. Și la fiecare pas, băiatului i se făcea somn. De-abia aștepta să se
culce în patul de aur când, aruncându-și privirile în cleștarul unei ferestre,
băgă de seamă că pe fiecare treaptă pe care suia, răsăreau în urmă, fără pic de
zgomot, două namile cu tangerele ridicate.
Ei, până aici mi-a fost, își
zise băiatul, căscând. De intrat am intrat eu în palatul acesta, dar de ieșit
cum am să ies?
Și, la fiecare pas, răsăreau
în urmă alte două namile.
Până la palatul de aur îi mai
rămăsese o singură treaptă. Deodată văzu că fereastra din dreptul său e
deschisă. Fără să șovăie, săltă peste marginea ei și, agățându-se de iedera
deasă care îmbrăca zidurile de mărgean, se lăsă până la poalele palatului, pe
pajiște.
Trebuie să mă culc undeva, își
zise băiatul și merse să bată la casa cea mare de piatră albă.
Îi deschise o găzdoaie voinică
și chipeșă, care pe loc îl pofti la cină. Masa era încărcată de bunătăți.
Băiatul ba mai mânca, ba mai dormea.
Pe urmă, femeia îl duse într-o
încăpere largă, împodobită cu perne și covoare, și-i așternu să se culce.
Găzdoaie mare și frumoasă,
tare bine mă primești. Spune-mi, cum aș putea să-ți mulțumesc?
Femeia răspunse:
Am două fete. Una frumoasă și
una urâtă. Am să ți-o dau de mireasă pe cea urâtă, că pentru cea frumoasă, am
destui pețitori. Când dorești să facem nunta, acum sau mâine?
Mâine, răspunse băiatul, că
acum mi-e somn și aș vrea să mă culc.
Găzdoaia îi ură noapte bună
și-l lăsă să doarmă. Dar băiatul somnoros. Dar băiatul somnoros, cum rămase
singur, alergă la fereastră și văzu că dă tot pe pajiște. Și, fără să seta mult
pe gânduri, sări afară, zicându-și:
Mai bine sărac, da’ curat.
Apoi oftă:
Trebuie să mă culc undeva, și
merse să bată la ușa bordeiului.
Dinăuntru i-a răspuns o babă
cu voce văicărită:
N-am de nici unele.
Băiatul nu se lăsă și mai bătu
odată.
Babă-băbuță, deschide-mi, măicuță!
N-am de nici unele, se auzi iar glasul de mai
înainte.
Dar băiatul bătu și a treia
oară.
Deschide-mi ușa, că altfel dorm în prag,
măicuță!
Atunci baba crăpă ușa
mormăind:
N-am de nici unele. Dar dacă
vrei, culcă-te pe jos.
Băiatul intră în casă și văzu
o babă ciolănoasă, care purta pe după fiecare ureche câte un motan cu ochii de
jar și blana de funingine.
În odaie de găsea un pat, cu
treisprezece saltele pufoase așezate una peste alta, pe care baba se cocoța
văitându-se și trăgând pumni și ghionți la rând în fiecare saltea. Când ajunse
în vârf, pică adormită, laolaltă cu cei doi motani atârnați de urechi.
Băiatul se întinse pe jos și
închise ochii. Podeaua era rece și noduroasă, dar îi era atât de somn, că ar fi
adormit și acolo, dacă nu auzea tocmai atunci niște suspine înfundate și un glas
care șoptea:
Dormi băiete, vai de tine,
mâine-n zori vei fi ca mine!
Plin de mirare, băiatul
somnoros se înălță într-un colț și privi în jur. Glasul venea dinspre pat, dar
acum amuțise.
Cine-mi plânge de milă? șopti
băiatul.
Atunci, salteaua a treisprezecea,
care era așezată mai dedesubtul tuturor,
îi împărtăși că baba îi preface în saltele pe toți feciorii pe care-i
găzduiește.
Când înțelese ce soartă îl
așteaptă, somnorosul se strecură afară din bordei și o rupse la fugă pe
pajiște, către Porțile Vântului.
Dar cei doi motani ai babei
îndată l-au simțit și s-au luat după el să-l prindă, să-l ducă înapoi, și erau
gata-gata să-l înhațe când, iată, o aripă de vânt l-a ridicat în văzduh și l-a
tras pe partea cealaltă.
Și a plutit el astfel, a
plutit, până ce s-a pomenit ziua în amiaza mare pe acoperișul de unde plecase.
Băiatul închise iarăși o
pleoapă să se culce, dar când și-a amintit de babă s-a trezit de-a binelea și-a
început să dreagă cu mare zor și grijă țiglele acoperișului, pe care le
stricase vântul.
