Povești din Ținutul Dochiilor Albastre

Ioan Lucian Popa 

Departe, sub  un  deal  numit

”Rupturi”, că-i  rupt  de  şele,

Acolo-i  satu-ndepărtat 

Şi casa  mamei  mele.

Cândva  în  serile  de  Mai

Ca  iarna-n  şezătoare

Doineau  ciobani  în  vârful lui

Sub  cerul  plin  de  stele.

 Acesta este un fragment din poezia  ”Destin de mamă” scrisă de poetul Ilie  Ivănuş, născut în satul Alămor. Această poezie a fost scrisă la Budapesta, în anul 1977.

Prin această poezie autorul îşi exprimă dorul de casă, de familie şi de satul natal; domnul Ilie Ivănuş fiind plecat  departe de casă şi de  ţara lui.

Cadrul  natural

Satul Alămor se află în partea de Nord-Vest a judeţului Sibiu şi în Nord-Vestul Sibiului, care este şi reşedinţă de  judeţ. Satul Alămor face parte din comuna Loamneş, alături de satele Loamneş, Mândra, Haşag, Armeni şi Sădinca. Alămorul se învecinează cu teritoriul localităţilor Armeni în partea de Nord, Topârcea în partea de Vest, Ocna Sibiului în partea de Sud şi Loamneş în partea de Est. Distanţa de la Alămor la Sibiu este de 33,4 km, iar distanţa de la Alămor la sediul  comunal este de 7 kilometrii. Alămorul se află la 435 metri deasupra nivelului mării .

Electrificarea  s-a  făcut  în  anul  1959. Alimentarea cu căldură se face cu gaz metan introdus abia în anul 1995.

Telecomunicaţia se face prin reţea telefonică.

Geomorfologia

Din punct de vedere al terenului, Alămorul are un teren frământat de  alunecări, prăbuşiri, râpe şi ravene.

Clima

Climatul  are  un  caracter  temperat-continental, iernile  nefiind prea aspre, iar  verile prea călduroase cu precipitaţii  bogate. Temperatura  începe să crească tot mai mult vara şi  începe să scadă tot mai mult iarna. În vara anului 1985 se  înregistra o temperatură medie de 19,1˚C, iar în iarna  aceluiaşi  an  temperatura  medie  era  de  -1,9 ˚C . În  prezent  temperatura medie a verii depăşeşte 23˚C , iar  cea a iernii  ajunge  până  la  -6 ˚C.

Flora

Flora este foarte bogată, cuprinzând aproximativ 700 de  specii de plante cu flori şi peste 2000 de specii de plante fără  flori, respectiv muşchi, bacterii, alge, ciuperci şi licheni .

Fauna

Fauna satului este la fel de bogată şi diversificată ca şi  flora. Aici se găsesc mamifere precum lupul, vulpea, cârtiţa şi  căprioara; păsări precum cucul, ciocârlia, bufniţa, barza şi cioara; reptile precum şopârla şi şarpele; amfibii precum  broasca ; moluşte precum melcul şi viermi precum râma  şi  lipitoarea.

Biserica

Biserica creştină s-a despărţit în anul 1054 în biserica  răsăriteana (ortodoxă) şi biserica apuseană (catolică). În  anul  1517 mai multe confesiuni protestante au apărut în urma despărţirii de biserica catolică. Primele consemnări ale existenţei unei vieţi  religioase le găsim în anul 1330, când Alămorul  avea o parohie romano-catolică condusă de preotul Albert Plebanus. În perioada  principilor Ardealului  şi Alămorul a fost stăpânit de  aceştia dându-i  pe  bani în arendă unor străini, ce preiau conducerea satului făcându-i pe  români iobagi. Fiecare stăpân își promova propria religie.

În această perioadă ortodocșii aveau parohia şi preotul lor, primele consemnări ale acestei religii apărând doar în anul 1609. Interesul pentru catolicism e menţionat în textul diplomei date de împăratul Leopold I în data de 14 Aprilie 1699, care spunea: ”Aceia  dintre  preoţii de  rit  grecesc, ce  vor mărturisi la catolici şi vor declara că ei recunosc pe  Înaltul  Pontifice, se vor bucura de privilegiile preoţilor catolici”.

Astăzi în Alămor există două biserici: una ortodoxă şi una greco-catolică; două comunităţi care trăiesc în armonie.

Portul  popular

 Alămorul este un sat în care tradiţiile şi obiceiurile  sunt  păstrate foarte bine. Pe lângă tradiţii şi obiceiuri, portul  popular est  la fel de  bine păstrat  ca  şi  la  început.

Bărbaţii  erau  îmbrăcaţi  astfel: purtau  o  cămaşă  din  cânepă sau bumbac apoi odată cu trecerea timpului cămeşile au început să se facă din clini (barburi). Cămeşile aveau  mâneci largi, cusute cu modele din aţă  neagră, iar  pe  piept  şi pe spate aveau cusute  diferite  motive  tot  cu  aţă  neagră. Peste cămaşă se pune şerparul, care este un  brâu din piele  lat şi frumos ornamentat. Vara  se  poartă  un  pieptar  negru  din postav, iar  iarna  unul  din  piele  de  miel. Vara se  poartă  cioareci  de  bumbac, iar iarna  de  lână  pentru  a  ţine  cald.

În cap bărbaţii poartă o căciulă neagră din piele de  miel doar iarna, vara purtând o pălărie neagră cu  boruri  mici.

Pe vremuri în picioare se purtau opinci, dar  acum  se  poartă  bocanci. Încă şi în zilele noastre, unii bărbaţi mai în  vârstă  poartă portul popular în care au crescut atât în zi de  sărbătoare , cât  şi  în  zi  de  lucru.

Femeile purtau ie din pânză albă, cusută cu modele  din aţă neagră. Poalele, cătrinţele, pieptarul, cârpa cu  ciucuri, pantofii  şi  papucii  întregi  completează  costumul  femeiesc . Brăcia în culorile tricolorului românesc, încinge de 3 ori  mijlocul  femeilor.

Obiceiuri  de  Crăciun  şi  de Paşti

În ziua de Ajun al Crăciunului, copiii de şcoală (între 6 şi 13 ani) merg în grupuri sau singuri la  colindat  pentru  a  vesti  naşterea Domnului Isus Cristos, având o stea în mână  precum  steaua de la răsări. Copiii pornesc dimineaţa şi se întorc acasă  la amiază.

Ei colindă de la cele mai simple colinde ”Colinduţă pe butuc” la  cele mai grele:  O, ce veste!, Deschide uşa,  creştine!

Pe vremuri aceştia primeau ca răsplată pentru colindul lor nuci, mere, colaci şi rareori bani. În  zilele noastre  copii sunt răsplătiţi cu bani, prăjituri şi suc.

Seara, băieţii mai mari de 16-19 ani, îmbrăcaţi în portul popular de june, se adună în cete de 8-10 persoane şi  pornesc la colindat şi ei.

Tinerii colindă În  oraşu ', Iosif  şi  Maria, Coborât a  coborât, însă  aceştia  primesc drept  răsplată  cozonac, prăjituri, vin  şi  bani.

În  prima, a  doua şi a treia zi de Crăciun, băieţi  de  14-15 ani formează două grupuri de ”Crai”, a câte 5 persoane  fiecare  grup. Băieţii pregătesc o scurtă scenetă în care ne  este prezentat cum magii şi Irod încearcă să-L găsească pe  pruncul Iisus. Fiecare copil are rolul său. Un băiat este regele  Irod, altul este Melhior, altul este Gaşpar, altul  este  Valtezar  şi altul este Îngerul. 

Ei merg pe rând la cele două  biserici din sat şi colindă, interpretează  sceneta, apoi  după  slujbă  merg  pe la casele oamenilor.

În ceea ce priveşte bucatele pregătite pentru masa de  Crăciun, ele sunt făcute cu multă dragoste de mamele şi  bunicile noastre. Ele pregătesc cozonaci cu nucă şi rahat, pâine în cuptor, sarmale din carne de porc şi varză murată unde mai pun şi un ciolan afumat, sau un sânjerete, sau  o ţâră de slănină afumată, să fie cât mai bune; iar cele mai  pricepute fac  şi  prăjituri, ca la oraş.

Obiceiurile de Paşti sunt foarte simple, în comparaţie cu  cele de Crăciun. Oamenii îşi pregătesc casele, dar şi sufletul   pentru a primi Lumina lui Hristos; merg la  slujba de înviere, iau paşti, se salută cu ”Hristos a înviat! /Adevărat a înviat!”.

În prima zi de Paşti, fetele merg prin sat după ouă  roşii. Mai  demult, copiii se bucurau de oul roşu, dar astăzi,  pe lângă oul roşu se mai dau şi bani, şi  totuşi, de la an la an, sunt  tot  mai  puţini  copii care urmează acest obicei.

Masa de Paşti este bogată în bucate, de la drob de  miel, la ciorbă de miel, la friptură de miel, ouă roşii,  cozonac, şi prăjituri, de la cele de demult, la cele mai sofisticate şi delicioase, în funcţie de priceperea gospodinei.

Ceea ce face ca sărbătorile de Crăciun şi de Paşti să  fie aşa de frumoase, este acea atmosferă de bucurie datorată   sărbătorii, cât şi faptului că familia se reîntregeşte, iar părinţii  au datoria de a transmite aceste obiceiuri copiilor, şi  apoi,  din generaţie în generaţie.

Nu lăsaţi să se piardă ceea ce este frumos, obiceiurile, portul popular, cântecele, pentru că ele reprezintă zestrea  românilor!

Tatiana-Gabriela Barac

Alămor, colţul meu de rai

Satul Alămor, satul copilăriei mele, colţul meu de rai, locul binecuvântat de Dumnezeu cu oameni harnici şi frumoşi, care au ştiut să învârtească jocul, dar şi să lucreze pământul care a dat roadele necesare vieţii de zi cu zi.

Retrăiesc viaţa satului de altădată prin spusele părinţilor şi ale bunicilor, care-mi povestesc că satul dintre dealuri era frumos în toate anotimpurile.

Iarna îmbracă covorul alb de zăpadă, iar uliţele satului şi dealurile din împrejurimi răsunau de chiotele copiilor cu obrajii roşii şi bucălaţi, care trăgeau săniile prea grele pentru ei. Nămeţii erau "cât casa", iar copiii mai mici străbăteau cu greu prin potecile înguste drumul de acasă până la şcoală.

Primăvara „se arată” uşor, prin topirea zăpezilor, prin cântecul păsărilor, prin munca la câmp, prin jocurile specifice copiilor: de-a clenciu, de-a copca-n fugă.

De unde mingi deosebite? De unde televizoare şi calculatoare?! Dar, copii erau fericiţi şi mulţumiţi cu atât!

Şi după un an de muncă la şcoală venea vara cu mult aşteptata vacanţa mare.

Vacanţa presupunea timp liber, dar şi munca în gospodărie şi pe câmp alături de părinţi. De mici, copii erau duşi la lucru, iar la umbra căruţelor aceştia dormeau, dar de cele mai multe ori plângeau până când mamele aveau timp de ei. La amiază, „în crucea zilei” toată lumea se aşeza la umbră, mâncau, apoi dormeau „un ceas”; unii care nu aveau somn cântau cântece de dor şi jale: Alăturea cu drumu'/ Ara badea cu plugu'./ Ara şi mai sămăna/ Şi din gură blăstăma/ Măicuţă, al meu noroc,/ Mi l-ai ars cu lemne-n foc...

Copiii mai măricei rămaşi să vadă de gospodărie, colindau grădinile vecinilor după fructe şi spre seară se întorceau cu „sânul de cireşe plin”. La marginea satului, jirăzile de paie constituiau un punct de joacă atractiv: copiii se căţărau pe jirazi, apoi îşi dădeau drumul ca de pe o trambulină! Nu de puţine ori erau prinşi de oameni şi fugăriţi până acasă.

Seara, grupaţi pe uliţe, copiii se jucau de-a opi-sena, iar unii cântau şi ascultau poveştile celor veniţi de la şcoli mari de la oraş – Sibiu, Cluj, etc.

Toamna venea cu iureşul culesului – pe câmp, la vie, dar şi cu plecatul la şcoală: bucurie pentru unii, tristeţe pentru alţii.

După terminarea treburilor pe câmp începeau şezătorile şi pregătirile pentru obiceiurile de iarnă (colindul, pluguşorul, Boboteaza).

S-ar putea spune multe despre satul meu, dar am încercat să prezint pe scurt activitatea oamenilor de demult comparativ cu activitatea din prezent. Se încearcă menţinerea tradiţiilor şi obiceiurilor vechi care ne reprezintă, dar suntem deschişi spre nou, spre modern, cu condiţia ca acestea - modernul şi noul să aducă ceva bun, care să ne reprezinte şi care să menţină satul nostru la nivelul de „sat cu oameni harnici şi frumoşi, care ştiu să învârtească jocul, dar şi să lucreze pământul”.

Şi, ca altădată copiii urmau cu greu cursurile unor şcoli, astăzi şcoala este la îndemâna tuturor cu condiţia ca aceştia să vrea „să facă şcoală”.

De aici de lângă Rupturi – satul binecuvântat de Dumnezeu s-au ridicat şi au pornit spre lume profesori, medici, ziarişti, preoţi, ofiţeri, ingineri, dar şi cei rămaşi fac cinste satului.

A venit primăvara! Liniştea satului este tulburată de agitaţia pregătirilor pentru oaspeţii care îi aşteptăm.

Solomon Claudia

O legendă spusă de bătrânii satului

pare să confirme întrucâtva originea denumirii satului Alămor. Astfel, spun bătrânii, odată asupra satului s-ar fi abătut o mare „nenorocire” - fie ea boală, război, foamete, foc care „a şters totul de pe faţa pământului”.

Bărăganul şi După Curtea erau părţi locuite de saşi. În urma acestei nenorociri cei scăpaţi cu viaţă ar fi părăsit satul, prevenindu-i pe cei întâlniţi în cale să nu se îndrepte spre sat pentru că acolo „Alles Mor” - „Toate mor”.

Satul care totuşi a renăscut s-a numit Alămor.

Locuitorii satului meu poartă costumul popular din Mărginime, de culoare alb-negru. Costumele vechi „zac” ani de-a rândul în lăzile de zestre ale femeilor şi sunt „curiozităţi” pentru tineri. Bărbaţii purtau hainele româneşti şi în zilele de lucru, nu numai la sărbători. 

La sărbători, tinerii, fetele, femeile, bărbaţii şi copiii, îmbrăcau hainele româneşti cu mândrie, iar oamenii bătrâni spuneau „că au înflorit uliţele satului” când treceau grupuri de oameni astfel îmbrăcaţi.

Portul femeiesc din Alămor se compune în general din: cârpă, ie, poale (fustă), pieptar, dar bătrânii îi spun cheptar, crătinţă, şorţ, brăcie, iar în picioare se purtau cizme, apoi pantofi şi păpuci întregi.

Pe cap femeile purtau o cârpă neagră cu flori şi ciucuri, dar mai târziu, în zilele noastre, cârpa este doar de culoare neagră şi ciucurii lungi de mătase.

Iarna, femeile îşi acopereau capul cu cârpă de lână de culoare neagră, albă sau gălbuie, ţesute în război sau făcute cu acul: pe margini au o cipcă (dantelă) de aproximativ 10 cm de care se agăţau ciucuri.

Ia românească purtată de femei era ornamentată bogat, cu urme discrete de negru, galben, roşu şi albastru; cu timpul s-a recurs la folosirea unei singure culori – neagră care se cosea pe jolj alb. Mânecile sunt largi, strânse în partea de jos, cusute cu 2 sau 3 rânduri de „ciocănele” lângă care se cos modele mărunte numite „clence”. Între acestea se coase „şirele” alcătuite din frunzuliţe şi flori.

Portul bărbătesc este alcătuit din: pălărie, căciulă, chimeşe, cheptar, şerpar, cioareci, clichin şi păpuci tocmiţi.

Vara, bărbaţii poartă cheptare despicate, negre de postav cu nasturi negri, iar iarna poartă cheptare de piele (chele).

O piesă nelipsită din portul popular ciobănesc este cojocul din chele de oaie cu lână întoarsă pe care ciobanii îl purtau numai când erau cu oile pe vreme rece, iar aceştia îl purtau numai pe umeri.

Satul Alămor, aflându-se în zonă de deal se caracterizează prin agricultură şi creşterea animalelor în special ciobănitul, ca ocupaţii principale ale locuitorilor satului.

La noi, în satul Alămor, sunt păstrate foarte multe obiceiuri dar şi costumele populare.     

În seara de ajun băieţi merg cu junii şi colindă. Costumul junelui era compus din: chimeşă albă, şerpar, cioareci de lână, cherpar din chele, ghete şi de asemenea pălărie frumos împodobită, zdrâncănele şi bâtă.

Pălăria care era frumos împodobită avea pene de păun care simbolizau mândria juneţii.

La lăsatul postului de Paşti, femeile sunt ocupate cu coacerea plăcintelor, iar copiii sunt preocupaţi de scâlchit. Pe înserat, toată lumea iese afară să vadă focurile şi mai ales să audă strigăturile adresate fetelor şi feciorilor rămaşi necăsătoriţi. Băieţii mai mari îşi pregătesc „bâte zdravene”, dar şi roate de cauciuc cărora le dau drumul aprinse la vale din vârful dealului Rupturi sau Dos.

Satul Alămor aşezat la interferenţa celor două zone folclorice Mărginimea Sibiului şi Valea Secaşului păstrează un bogat repertoriu de cântece, păstrează cu sfinţenie obiceiuri şi datini legate de sărbătorile de peste an, iar alămorenii în special bărbaţii îmbracă şi astăzi cu mândrie „hainele româneşti”.

Şi aşa cum femeile grijesc în lăzile de zestre hainele de duminica şi ţesăturile – covoarele, lepedeaua, chindeauă şi străţi, alămorenii mei au o ladă de zestre a sufletului pe care am deschis-o şi în care am găsit adevărate comori exprimate în cântece de dor, de jale, de dragoste, de joc, în cuvinte amestecate cu lacrimi de bucurie sau supărare cu părere de rău după vremurile trecute.

O parte din datinile şi obiceiurile legate de anumite momente din viaţa omului sau de sărbători îşi păstrează şi astăzi „amploarea” în desfăşurare – datini şi obiceiuri legate de sărbătorile de iarnă. Altele se păstrează, încă, dar „mult simplificate”.

Strigăturile, cântecele, fragmentele din obiceiuri spuse de oamenii din sat arată „că aşa ştiu ei de la muma, de la tata” sau că „acesta este un cântec pe care-l cântă socru-meu”.

Astăzi, portul popular este specific Mărginimii, adică de culoare alb-negru, purtat zilnic de bărbaţii mai în vârstă (babu lu Mărinucă), iar în sărbători  şi de femei şi tineri.

Cred că acest „tezaur” de cântece în special, ar trebui pus în valoare de tinere talente din sat, afirmând fără teamă de a greşi că aici, la noi în sat, existau cântece autentice, de o deosebită valoare  artistică.

Teodora  Popa

Povestea noastră

În  urmă  cu  patruzeci şi doi de ani, în  Alămor, în casa familiei lui Isaia şi Ana  Popa, a luۥ  Buduc, se năştea primul copil pe nume Ioan Popa. Familia a fost extrem de fericită, ca toate familiile atunci când li se naşte un prunc, mai ales  tatăl,  căruia i s-a născut un fecior care-i va duce numele mai departe.

Fericirea familiei lu Saia, luۥ Buduc nu a fost de lungă durată, deoarece stâlpul casei, Isaia Popa, tatăl pruncului Ioan Popa care avea un an şi jumătate, cade, moare, năruind toată fericirea  şi liniştea de până atunci.

O mamă tânără, de douăzeci şi doi de ani, acum văduvă cu un copil de un an şi  jumătate se întoarce  în casa  ei, unde a copilărit, şi cu greu şi jele priveşte spre ziua de mâine. Copilul creştea cu dragostea mamei şi a bunicilor din partea mamei, dar şi a bunicului din partea tatălui.

Băiatul se juca prin curtea şi grădina casei, iar în zilele reci de iarnă, în odai caldă unde îi plăcea să se joace ,,De-a popa“; îşi punea o năframă pe umeri reprezentând hainele  preoţeşti, iar dintr-o cutie şi un fir de aţă îşi făcea o cădelniţă,  şi rostea câteva replici: ”Amin”, rugăciuni auzite la slujbă unde-l duceau mama şi bunica. Când era întrebat ce se face când va  fi mare, spunea  că  se  va  face  popă.

Anii au trecut, iar băiatul Ioan Popa şi-ar fi dorit să meargă la Liceul Silvic pentru a se face pădurar, poate simţea că se aseamănă cu codrul care mereu rămân  singur. Apoi, visa să aibă un saxofon la care să cânte, poate că  dorea cu ajutorul lui să alunge tristețea din casa bunicii unde  rămăsese, pentru că mama lui se recăsătorise,  iar  el  rămase  cu bunica. Dar, pentru că  aceste vise erau costisitoare, au rămas doar vise...

A urmat Liceul Agricol, la Sibiu, profilul electrotehnic, iar după treapta a doua s-a transferat la Liceul Agricol din  Dumbrăveni,  la  profilul  veterinar. Ocrotit de Tatăl Ceresc a terminat liceul şi a lucrat ca tehnician veterinar la complexul de animale de la Mândra, dar pentru puţin  timp. În  viaţa  lui şi a mamei sale a urmat o a doua tragedie, de parcă prima nu ar fi fost de-ajuns. Cel  de-al doilea  soţ al mamei,  sare  să-şi salveze fiul de şapte ani de la înec, murind împreună cu  acesta. A fost o  veste cumplită,  nu  doar pentru  familie,  ci  şi  pentru  întregul  sat.

Cerul  se  întunecase, natura  urla, şuiera, se zbătea, iar în curtea casei intrau două sicrie, unul  mare şi altul  mic.

Lacul numit Pescărie a răpit multe vieţi, multe suflete tinere, care au fost luate tribut, poate pentru nesăbuinţa  tinerilor, poate pentru păcatele oamenilor, sau poate pentru  peştele capturat, cine ştie? După această a doua lovitură, parcă ridicarea a  fost şi mai grea, dar Dumnezeu nu-i lasă să piară pe cei credincioşi.

Într-o zi, în viaţa tânărului Popa Ioan a intervenit  iarăşi bunul Dumnezeu.

Un văr, preot fiind, cunoscându-i faptele, suferinţele şi sufletul, îl îndeamnă să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din Blaj.

Cu multă conştiinciozitate şi dragoste de Dumnezeu tânărul se  pregăteşte pentru a deveni preot, iar în anul 1996 era  absolvent al facultăţii. În acelaşi an se căsătoreşte şi  apoi este hirotonit preot, întorcându-se în satul său natal şi în  biserica unde a cântat pentru prima dată laudă lui Dumnezeu.

Viaţa preotului Ioan Popa este acum una fericită. Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot ce i-a dat, deşi au fost şi suferinţe, dar a crezut întotdeauna în planul Tatălui Ceresc, şi cu speranţă a urmat calea care i-a fost deschisă.

Este înconjurat de familia sa, dar şi de credincioşii  greco-catolici şi nu numai, din  satul  Alămor. Trudeşte, atât  la munca câmpului, cât şi la altar pentru ca sufletele  credincioşilor să se mântuiască.

Am toată admiraţia şi respectul pentru  preotul Popa Ioan, tatăl meu, căruia îi doresc ca bunul Dumnezeu să-i  vegheze şi să-i dea viaţă  lungă.

Bună ziua!

Mă numesc Gheorghe Țiplic, pentru prieteni, Ghiță.

Vreau să vă povestesc cum erau șezătorile atunci când erau bunicii mei mai tineri (fete și feciori).

Înainte de lăsarea postului de Crăciun, fetele din sat și femeile măritate se adunau la șezătoare, în fiecare sară. Fetele făceau cipcă, șosete de lână, torceau câlții și caierele de lână.

Femeile bătrâne torceau, făceau sfetăre și cheptare, lucrau de mână. Gazda se pregătea să-i omenească cu plăcinte cu brânză coapte pe ploaptăn. Mai târziu, ficiorii veneau la fete și, în glumă le furau fusul sau acul de cipcă, motiv să iese fata afară să poată povesti.

La șezătoare spuneau bancuri, ghicitori, cântau:

Dacă-ai vint bade-n șezătoare

Nu sta la ușă-n picioare…,

Beau vin și vinars și tot așa o țineau de la unul la altul, până la Crăciun. La Crăciun mereau la colindat.

La Anul Nou făceau calendarul de ceapă ca să vadă cum este vremea tot anul, ploios sau secetos. Moșul îmi spunea că luna lui Februarie trebuie să fie cu zăpadă, să țină cald la holde: ”decât să vezi razele soarelui pe fereastră, mai bine să urle lupul la fereastră!”

Când durduia prima dată: ”acum putem începe slănina și, tot el zicea că ”tunetul din martie prevestește un an bogat. În aprilie semăna cucuruzul, picioicile, legumele și ca să răsară toate cele semănate, vremea trebuia să fie ploioasă în luna lui mai.

Zicea moșul către mine: Mă cochile, ploile din mai înmulțesc fânul. Dacă în mai nu se uscă gluga păstorului, vitele vor avea pe iarnă mult nutreț. Dacă plouă-n mai, mânci mălai.

Și, tot așa, și-am încălecat pe șa și v-am spus povestea mea.

Ioana Solomon

Descântece

Cu ceva timp în urmă (dar şi astăzi) omul nu-şi putea explica anumite „stări de rău” de aceea el recurgea la „leacuri băbeşti” şi la descântece.

Când unei persoane îi „este rău” şi  nu şie de ce, se presupune că este deocheat (adică cineva „S-a uitat într-un anume fel la el”) astfel într-un pahar cu apă „i se sting cărbuni”; dacă aceştia „se duc la fundul paharului” acea persoană este deocheată.

Se spune rugăciunea „Tatăl nostru” şi apoi se zice:

De-o fi deocheat de bărbat,

Să-i moară calul;

De-o fi deocheat de muiere,

Să-i crape țâţele;

De-o fi deocheat de fată mare,

Să-i cadă cosiţele;

De-o fi deocheat de vânt,

Să se ducă până mâine!

               

Cel deocheat bea de trei ori apă, este uns apoi de trei ori în formă de cruce cu apă pe frunte, la inimă şi pe mâini, apoi apa rămasă se aruncă la ţâţâna porţii pentru ca răul să fie zdrobit de aceasta.

Când oamenii se speriau tare de ceva „li se stingea cositorul”. Astfel, persoana respectivă se acoperea pe cap cu o cârpă neagră, în timp ce descântătoarea punea puţin cositor într-o lingură pe care o ţinea deasupra ploaptănului, să se topească.

Într-o farfurie cu apă ţinută deasupra capului bolnavului se turna cositorul topit în timp ce se spune rugăciunea „Tatăl nostru”.

În apa rece din farfurie cositorul „se alegea” după forma obiectului, animalului de care s-a speriat omul respectiv (maşină, siringă).

                Descântece pentru negi:

Ieşi negaţe, ieşi clocite

Că ţi-oi pune aşternut de cărămidă,

Perină de rogojină;

Cu mâna te-oi lua

Şi-n apă te-oi arunca,

Să rămâie (numele persoanei) curată şi luminată,

De Maica Domnului lăudată.

„Dulcele” este timpul şezătorilor, sezonul nunţilor şi vremea minciunilor.

Cerutul (peţitul) fetelor era făcut de tatăl feciorului. Acesta, ajuns la casa fetei după ce da bineţe gazdei, era invitat în casă, dar răspundea că „nu a venit să şadă prea mult”, că se cam grăbeşte, dar totuşi a venit cu „o treabă”.

Din vorbă în vorbă, peţitorul mărtu-riseşte scopul vizitei, spunând clar gazdei:

„Io am venit să ne-o dai pe Ana de noră!” Uneori, gazda se cam împotrivea „că fata-i cam tinerea, că nu i-s gata hainele...”

De cele mai multe ori însă gazda era de acord:

„De pe partea noastră să vie dacă-i place de Ion, că noi nu prea ne putem mesteca în treaba asta!”

După obţinerea răspunsului, părinţii tinerilor se înţelegeau în privinţa averii pe care o dau fiecare fetei-feciorului. Uneori se făceau adevărate „târguieli” până la înţelegere.

Dacă tinerii nu se plăceau sau cuscri nu se înţelegeau în privinţa averii „nunta se strica cu oalele pe foc”.

Cristina Talpoș

Alămor – vatră strămoşească de datini şi obiceiuri

Legende şi momente istorice

Legenda spune că odată satul Alămor a fost cuprins de molima ciumii.

Oamenii mureau în număr mare, iar populaţia scădea din ce în ce mai mult. Cu toţii ne întrebăm de unde vine numele de „Alămor”. Sunt multe legende, însă doar una adevărată.

„Alles” - care însemna „toate” a fost pus ca prefix al denumirii satului nostru şi „mor” sufixul. Cum ciuma a cuprins tot, numele satului nostru, tradus însemna „Toate mor”.

Să revenim la ale noastre. Aşa cum spuneam, nu contează denumirea, ci oamenii din sat. În drumul său măreţ spre Alba-Iulia şi-a făcut apariţia peste Măgura Loamnăşului şi Măgura Alămorului, Mihai Viteazul. Acesta deschide o şcoală , unde a studiat şi scriitorul nostru Ioan Barac (1776-1848). Din anul 1300 şi până în 1870 numele s-a modificat: de la Olmur la Almar, de la Almar la Alamar ş.a., până s-a ajuns la denumirea de „Alămor”, care se păstrează şi în prezent.

În Alămor, ocupaţia Austro-Ungară s-a manifestat prin şcoală în limba maghiară şi prin ocuparea unei suprafeţe mari de terenuri agricole situate în zona numită „Meşteaca”.

Groful Teleky avea în Alămor un argat, care supraveghea munca oamenilor şi se numea „MOATA”.

Amintiri din satul meu

                Departe sub un deal numit

                “Rupturi”, că-i rupt de şele,

                Acolo-i satu-ndepărtat

                Şi casa mamei mele.

                Cândva în serile de mai,

                Ca iarna-n şezătoare,

                Doineau ciobani în vârful lui

                Sub cerul plin de stele.

Aceste versuri din poezia lui Ilie Ivănuş ne spun totul. Cât de sus vom ajunge, ne vom aduce aminte de unde am plecat. Îmi aduc aminte de scriitorul Ioan Barac, născut în anul 1776 Acesta era fiul unui preot. A învăţat la colegiul din Aiud, apoi a urmat dreptul la Cluj. Din 1805 până la sfârşitul vieţii sale este translator la primăria din Braşov.

Barac a decedat în iulie 1848 şi a fost înmormântat cu cântăreţul bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului. Cea mai frumoasă şi mai cunoscută operă a lui a fost „Istoria despre Arguir cel frumos şi Elena cea frumoasă şi pustiită crăiasă”.      

Alt poet din Alămor a fost Ilie Ivănuş, născut la 23 februarie 1913. Acesta a fost obligat ca la vârsta de doisprezece ani să-şi părăsească familia şi să-şi câştige existenţa. Putem observa tristeţea din sufletul lui, transmisă prin poezia „Copil din flori”. Cel  mai important volum al lui a fost „Vioara cu cinci strune”. Ilie Ivănuş a fost profesor de limba română în Ungaria.

Printre mulţi alţii, Ion Radu, interpret de muzică populară, a scris doina, dar şi „Învârtită de la Alămor”, cântec care se păstrează şi în prezent , interpretat de copiii din grupul vocal „Micii Românaşi”. Îndrumaţi de doamna învăţătoare Florea Marilena, din anul 1981, copiii au ajuns să cunoască „viaţa folclorică”. Aceşti copii talentaţi au dus tradiţia din bătrâni mai departe.

Îmi aduc aminte când îmi povestea bunica că au venit ruşii în sat şi căutau fete tinere să-şi bată joc de ele, iar străbunicul a ascuns-o în pivniţă şi a ziduit-o acolo pe ea şi pe sora sa, ca să nu le prindă ruşii. Când au plecat, bunica de curioasă să-i vadă pe ruşi a ieşit la poartă şi a luat-o un rus în braţe. Bunica l-a întrebat că de ce o ia în braţe babul şi atunci rusul a sărutat-o, a lăsat-o jos şi a plecat.

Datini şi obiceiurile

                Când vii bade-n şezătoare

                Nu sta la uşă-n picioare!

                Uită-te-n casă de-a rându'

                Şi te-aşează und' ţi-i gându'!”

Iarna, în şezătoare, femeile şi fetele mergeau la o familie unde lucrau şi cântau toată ziua, iar feciorii veneau la fete şi le luau fusul, ca să meargă afară după el. Drept răscumpărare, băiatul îi cerea fetei un sărut.

Alt obicei este mersul la clacă. Claca era la un om bogat la care mergeau fetele la secere. Secerea toată ziua, iar la fata cea mai leneşă îi cânta cetera la spate. Seara, la cină era aleasă cea mai harnică fată. Fata care lua cununa era udată de băieţi cu apă.

Femeile se adunau în grupuri şi făceau într-o noapte „ia ciumii”. Pe aceasta o puneau într-un par în capul satului, ca să îi ferească pe copii de boli.

La Crăciun, junii veneau la fete, iar fetele împleteau un colac, pe care îl puneau pe masă. La sfârşit, fata ieşea după băiat. Dacă îi plăcea de acel băiat, se dădea pe lângă el şi-l iubea să-i dea colacul înapoi. A treia zi de Crăciun, junii se duceau la fete şi aduceau cărnuri, pe care le găteau şi mâncau cu colaci, obicei care se numeşte bute.

Sunt foarte multe obiceiuri foarte frumoase, dar nu ar ajunge o viaţă de om ca să vi le povestesc.

Ne-am întors în timp, care era ca un basm. Să începem un nou capitol din epoca modernă, adică Alămorul din zilele noastre.

Alămorul în zilele noastre

Din anul 1300 şi până în 2013 s-au schimbat lucrurile. Ca să vă convingeţi, iată câteva imagini cu: clădirea şcolii, Biserica Greco-Catolică, Biserica Ortodoxă, căminul, dispensarul.

Deşi timpul a trecut iar oamenii şi locurile s-au schimbat, Alămorul încă mai păstrează datinile şi obiceiurile de mai demult.

Cu ajutorul doamnei directoare Florea, copiii încă mai învaţă şi în zilele noastre, Alămorul este numit şi „Vatra strămoşească de datini şi obiceiuri”!

Ne-am bucura mult dacă aţi veni mai des în Alămor! Este un sat deosebit!

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

Şi-am încălecat pe-o roată şi v-am spus povestea toată!

Povești din Turnul de Veghe al Munților

Roxana Faur

Și cu asta m-am ales

de la el, de la tatăl meu, o simplă scrisoare în care îmi spune să-i preiau locul de la turnul de veghe pentru că întunericul e tot mai aproape.

El e plecat în expediție, cine știe dacă se va mai întoarce? Nu a mai dat niciun semn de câteva luni, iar eu sunt prinsă locului cu doi camarazi de arme de-ai lui, Luca, bătrânul, care nu se poate ridica de beat ce e și Iovu, fost căpitan vlah, care-mi povestește întruna de menirea noastră, cea a veghetorilor din munți.

De fapt, e vorba de o veche  comoară, legată de o și mai veche legendă: "Pe plaiul Porceștilor, zac banii Buzeștilor". Noi trebuie să o păzim. Comunitatea credea că noi suntem o frățietate secretă împotriva stăpânitorilor, dar acum lucrurile se schimbă.

Vor să afle unde e tezaurul cu orice preț. Cum spunea tata, întunericul e aproape și devine tot mai puternic.

Se pare că umbra a pus stăpânire chiar și pe cei mai  blânzi și nevinovați. Negura timpului a așezat pe inimile lor o văl rece de ceață, iar acum sunt mai răzvrătiți ca niciodată. Cei săraci nu mai muncesc, nici măcar nu cerșesc la ușa bisericii, îi nimicesc pe cei ce le sunt aproape,  iar cei avuți, se luptă pentru supremație.

Gloata nebună se îndreaptă spre noi. Sunt pierdută. Căpitanul vlah dorește să îi înfrunte, în timp ce eu sunt mai speriată ca niciodată. Mă simt încolțită. Bătrânul Luca, euforic doarme buștean, iar eu, nu mai știam pe unde să mă strecor.

Au ajuns. Vor să dărâme ușa și să ne asalteze. Pentru a evita acest lucru, în ciuda voinței mele, Iovu îmi arătă o ieșire secretă pe unde să plec pentru a mă salva. Privesc din spatele turnului. Neînarmat, Iovu a iese din Turn afară și ține piept gloatei dezlănțuite.

Conform jurământului, a refuzat, să dezvăluie unde e comoara, iar pentru asta a plătit cu vârf și îndesat. L-au biciuit, i-au ars pielea cu fierul încins, dar niciun  chin nu l-a făcut să vorbească. Când puterile l-au părăsit, a dat un indiciu fals: comoara e sub turn. Alerg, sunt pierdută prin munți.

Turnul va exploda în curând, cu bătrânul Luca, cu tot și cu ce a mai rămas bravul căpitan vlah. Cât timp oamenii sapă ca turbați în subteranul turnului, trebuie să mă îndepărtez, dar încotro? Știu, voi merge la Doamna Peșterii, doar ea mă poate ajuta!

Timp de câteva ore am rătăcit prin munți, nu mai știam bine drumul, dacă lacrimile mele ar fi fost din nestemate, probabil acum aș fi avut propria mea comoară. Dar trebuie să mă țin bine pentru ce va urma. Necuratul nu poate câștiga acest joc, Providența va avea grijă de mine. Dar trebuie să mă grăbesc, pentru că atunci când vor vedea că sub turn nu e nimic, mă vor căuta... Iată, am ajuns! Doamna Peșterii este clar-văzătoare. Chiar dacă de mai bine de o sută de ani și-a pierdut vederea, pictează pe pereții peșterii ce se va întâmpla în viitor.

Sunt pictate și viitoruri alternative, în care răul câștigă. Pe primul perete este pictat viitorul în care întunericul preia puterea. Oamenii s-au transformat în mașinării de luptă, iar cei ce s-au stins din viață au fost trimiși într-o zonă intermediară, pentru a putea fi trimiși în Rai sau în Iad.

Pe al doilea perete este ilustrată comoara, cu Aleasa păzind-o. Aleasa este cea menită să scape poporul de un veac de întuneric. Pentru asta, trebuie sa meargă la Iele, să fure pantoful uneia din ele pentru a le avea sub puterea sa. Acestea o vor ajuta sa treacă de gorgonele ce păzesc antidotul pentru o eră a luminii.

-        Ielele nu sunt așa de greu de găsit, îmi spune. Dar, să iei urma locurilor arse. 

Am pornit la drum. Acum trebuie să aștept sa vină noaptea și prind din zbor  cântecul ielelor. După un lung timp de așteptare, le-am văzut dansând pe o luncă în apropierea unei ape curgătoare. Trebuia doar să aștept momentul prielnic. Îmi este foarte foame și foarte sete, dar rabd. Când a sosit momentul am prins piciorul unei iele și i-am smuls pantoful, apoi am dansat în mijlocul lor. Au încercat să mă pocească cu cântecul lor, dar nu au reușit. Pantoful de dans era mai puternic ca niciodată, era încins în dansul magic. Așa le-am avut sub puterea mea.

Urma, acum să mă conducă la leacul cel bun, înainte de răsăritul soarelui, adică înaintea transformării lor în invizibil. M-au dus în zbor până într-o pădure sumbră, fără luminișuri și fără viețuitoare.

Am ajuns la leac, dar și la gorgonele care-l păzeau. Dacă le-aș privi în ochi, m-ar transforma în stană de piatră. Leacul avea și sânge de gorgonă, și putea fi tămăduitor sau otrăvitor, după sufletul celui care-l folosea.

Ielele s-au ținut de promisiune.

Frumusețea glasurilor lor au învins puterea gorgonelor. Mi-au dat leacul, iar el le-am înapoiat pantoful vrăjit, apoi ne-am despărțit. 

Am strâns leacul la piept, și o clipă un fior negru mi-a străbătut ființa la gândul că licoarea ar putea otrăvi pe vecie sufletelor celor din sat. Umbra prindea putere, așa că m-am grăbit să ajung la satul dintre munți.

Am ajuns. În jur totul era schimbat, iar oamenii schimonosiți de ură. Am turnat un picur în apă, unul pe pământ, iar al treilea l-am suflat în văzduh.  Am închis ochii, așteptând ca lumea să redevină ce a fost odată, departe de urletul sumbru al umbrei, dar nu am să știu asta niciodată, pentru că, de nicăieri, o săgeată mi-a pătruns inima și am murit. Din înalt, am auzit râsul nebun al ielelor și muzica lor care mă chema să intru în marea horă.

Pictura din peșteră s-a adeverit, Aleasa va păzi comoara pentru eternitate. Dar, când să intru în hora magică de Dincolo, am auzit glasul lui tata care mă chema la el, înapoi în lumea salvată, pentru a-mi continua misiunea pe pământ, în cea mai nobilă funcție, aceea de paznic al turnului dintre lumi și dintre munți.

Ioana Morar, de 13 ani

Poveste

A fost odată ca niciodată, în Țara Oltului, o localitate retrasă, pe malul acestui râu. Era localitatea Turnu Roșu. Asupra comunei, paznici, erau cei din turnul de veghe.

Acest turn de veghe era amplasat într-un punct important al localității. Era aproape de munți, aproape de sat și aproape de râul Olt. Paznicii care munceau în acel turn erau în număr mare și păzeau satul zi și noapte.

Cu mulți ani în urmă un nor negru a acoperit toată localitatea. Oamenii nu mai ieșeau din case, nimic nu mai avea farmec. În acea perioadă Turnu Roșu a fost atacat. Tot felul de ființe ciudate care nu erau nici oameni, nici animale au invadat comuna.

Nimeni nu știa de unde vin și ce sunt. Au existat mari pierderi. Copacii au fost rupți, clădirile devastate. După un an  norul a dispărut și Soarele a răsărit din nou încălzind fețele palide și speriate ale oamenilor. Toți localnicii au hotărât că trebuie ca satul lor sa fie păzit. Atunci au construit turnul de veghe.

Construcția a fost terminată. Totul a ieșit așa cum toată lumea își dorea. Toți au crezut că vor fi fericiți până la adânci bătrâneți, dar nu era să fie așa.

Într-o zi obișnuită, toți muncitorii din turnul de veghe își făceau treburile lor, când deodată unuia dintre muncitori i s-a arătat un omuleț. Acesta a apărut în fața lui și a spus:

-        Vino după mine, dar în liniște. Vreau să îți spun ceva foarte important.

        Muncitorul a urmat omulețul fără să scoată o vorbă. Au ajuns într-o cameră unde nu mai era nimeni.

-        Numele meu este Elia și sunt o ființă specială a pământului.

Cezar era un paznic de rang inferior nu foarte învățat.

-        Cum adică o ființă specială?

-        Sunt mai degrabă un spirit elemental al aerului, dar nu asta contează. Am venit să îți propun ceva, așa că te rog să fii atent și să nu mă întrerupi.

-        Așa voi face,  a spus a Cezar tot mai încurcat de cele ce vedea și auzea.

-        Am să îți spun propunerea mea, dar promiți că nu vei spune nimănui. Promiți?

-        Promit, a răspuns paznicul.

-        Bine, atunci. Ascultă, în noaptea aceasta tu vei fi paznic, nu-i așa?

-        Da!

-        Foarte bine! Îți voi da zece bani de aur dacă mă vei ajuta.

Auzind oferta lui Elia, paznicul a fost imediat de acord.

-        În noapte aceasta eu și prietenii mei, dorim să intrăm în satul vostru, dar nu vom face nimic rău. Am vrea doar să ne uităm la stilul caselor, aranjamentele și străzile pentru a ne face și noi un sat ca cel al vostru, doar că mai mic.

-        Nu este nici o problemă. Ce trebuie să fac?

-        Tu ești singurul paznic din turnul de veghe dintre munți în noaptea aceasta?

-        Da , spuse Cezar.

-        Atunci trebuie doar să nu ne oprești când vom intra în sat. Vom veni după ce se lasă seara, grăi Elia.

-        Dar de ce când se lasă seara, întrebă băiatul?

-        Pentru ca oamenii să nu ne vadă. Nu uita ce ai promis. Tot ce ți-am spus, rămâne doar între noi. Bine?  

Dar, Cezar, nici nu apucase să-mi mai dea pentru ultima dată acordul, că Elia dispăruse la fel de ciudat, cum apăruse.

Și, când se lăsă seara de peste Munții Făgăraș, un grup foarte numeros de elfi negri invadară satul. Au intrat în grădinile și livezile oamenilor și au luat toate fructele și legumele. Totul era un dezastru.

Dimineața, când oamenii s-au trezit, totul era de nerecunoscut. Toată lumea a dat vina pe Cezar, spunând că nu a păzit bine locul. Acesta s-a simțit vinovat pentru cele întâmplate și a încercat să le plătească oamenilor, din banii primiți de la elfi, erau departe de a acoperi pagubele produse.

Ziua aceea, Cezar, nu o va uita niciodată. A învățat că nu este bine să faci orice doar pentru bani. A realizat cât de prețioasă este satul dintre munți, locul bun și frumos în care s-a născut.

Din momentul acela și până acum nu a mai existat nicio problemă în Turnu Roșu.

Emilia Onica, de 13 ani

Poveste

Într-o zonă binecuvântată de Dumnezeu, situată la poalele munților Făgăraș, scăldată la apele râului Olt, chiar în locul de vărsare al principalului afluent al Oltului, Cibinul, se află o veche localitate cu adânci rădăcini istorice care pe timpuri se numea Porcești, actualmente Turnu-Roșu.

Datorită vremurilor turburi această așezare făcea parte din Imperiul Austro-Ungar și prin soarta destinului localitatea Turnu-Roșu era situată la granița dintre Imperiul Austro-Ungar și Țara Românească.

Datorită acestei poziționări, în acele vremuri, s-au construit în această zonă socotită graniță de Imperiu, două turnuri de veghe din care se păzeau granițele celor două state. În aceste turnuri de veghe se desfășura o activitate permanentă de supraveghere a stăpânirii migrației dintr-o

parte și alta prin care se controla transportul de bunuri materiale.

În același timp, împiedica legăturile etnice, folclorice, de rudenie ale locuitorilor situați de cele două părți a granițelor.

Datorită situației existente și a taxelor vamale prea mari localnicii foloseau munții ca un aliat pentru a-și putea vizita neamurile și rudele situate în cealaltă parte. Din cauza acestor încercări de a trece granița prin munți multe din aceste tentative erau eșuate din cauza poziționării strategice a acestor turnuri de veghere. Ca urmare mulți dintre ei au plătit chiar și cu viața aceste dorințe de reîntregire și de supraviețuire.

După îndelungate lupte pe plan militar, politic și cultural visul de secole al românilor s-a îndeplinit prin unirea Ardealului cu Patria Mamă, ca urmare acestui fapt împlinit activitatea în aceste turnuri de veghere a încetat.

Între timp natura a acționat direct asupra zidurilor acestor construcții care au condus la degradarea în întregime a unui turn, dar celălalt a rămas în memoria oamenilor fiind cunoscut până în ziua de astăzi ca turn de veghe al munților, deoarece nu mai veghează asupra oamenilor, el veghează acum doar poveștile acelui timp.

Paula Lăzăriciu

A fost odată ca niciodată,

o prinţesă foarte frumoasă, care stătea în vârful munţilor pentru a fi păzită de băieţii care o vroiau de soţie și de oamenii răi care vroiau să o răpească.

Tatăl ei era un rege foarte rău, nu o lăsa să iasă deloc din castel, nici măcar în grădină, chiar dacă în Turnul de veghe era o armată care o păzea. De la poalele unor crengi de liliac, lângă un râu învolburat şi strălucitor, până la malul mării, se întindea împărăţia unui prinţ, puţin mai mare decât un gândac.

Pe cât de micuţ era acest prinţ, pe atât de frumos şi de elegant ţi se înfăţişa. Avea pelerina croită din aripi de libelulă, pantalonii şi cămaşa dintr-o mătase nemaiîntâlnită şi cizmele din piele de cleşte de coropişniţă. Părul i se lăsa ondulat şi blond până pe umeri, ochii de safir, iar glasul său se lua la întrecere cu păsările măiastre.

Prinţesa era foarte îndrăgostită de acest prinţ, aşa că a încercat din răsputeri să-şi convingă tatăl să o lase să facă un pas în afara castelului, pentru a-l întâlni pe prinț, dar răspunsul era invariabil ”niciodată!”

Până într-o zi, când prinţesa a trimis o scrisoare oamenilor din Turnul de veghe , spunându-le că tatăl ei, este foarte bolnav şi îi aşteaptă de îndată la castel pentru a primi noi ordine.

Când toţi cei din Turnul de veghe au ajuns la castel, prinţesa a fugit să se întâlnească cu prinţul. Regele nu știa, credea că prințesa lui ascultătoare doarme, așa că timpul era de partea îndrăgostiților, care de mult își plănuiseră întâlnirea.

Prinţul a venit pe un cal alb, foarte frumos, s-a dat jos, i-a sărutat ușor mâna prinţesei şi a invitat-o la el, la castel. Atingerea delicată a transformat-o într-o făptură de statura prințului, care a urcat-o şi pe ea pe cal şi au pornit împreună. Pe chipul prinţesei se vedea fericirea, era îndrăgostită de el şi nu-i mai păsa de nimeni şi nimic.

Ajunşi la castel, au luat masa împreună, după care au pornit într-o mică plimbare prin grădină.

    - Eşti atât de gingaşă, ca o floare de liliac, mi-aş dori atât de mult să fii prinţesa mea.

Prințesa, copleșită de emoție, nu găsea nici un cuvânt potrivit. Se lăsa purtată de vorbele pline de dragoste ale prințului:

    - Eşti atât de frumoasă și atât de specială…   

- Cât mă bucur să aud asta, pentru că nimeni nu poate fi atât de îndrăgostit, cum sunt eu de tine. Din păcate, tatăl meu nu înțelege ceea ce simt, iar drept răspuns la cererile mele de a pleca, a construit un Turn de veghe, plin de paznici înfiorători. Sunt aici, printr-un truc, printr-o minciună, de care îmi este atât de rușine. Tata se va înfuria, când va afla, dar…

 - Prințesa mea, dacă vrei poţi rămâne aici, dacă asta te va face fericită, desigur.

- Tot ce mă aduce aproape de tine, mă face fericită.

În răstimp, regele observă lipsa prințesei și negru de furie și-a trimis soldații să răscolească tot satul.  Zile întregi au căutat-o, dar nimeni nu știa nimic, de fapt, nimeni din sat nu știa cum arată prințesa lor.

Regele era supărat, știa că fiica lui a plecat pentru că el i-a interzis tot ce gândea el că ar fin pus-o în pericol, iar acest fapt i-a adus doar tristețe și singurătate.

Ştia că este îndrăgostită de prinţul cât un bob, așa că pregătește o scrisoare în care o roagă să revină în lumea ei, la castelul care o așteaptă și o trimite cu un sol de încredere. Dar, nu a primit nici un răspuns din partea fetei, așa că hotărăşte, frământat de vinovăție, să meargă el însușiși după ea.

Ajuns, îşi zăreşte fiica în grădină .

     - Draga mea, de ce m-ai lăsat singur?

     - Nu te-am lăsat singur , amândoi eram singuri în același castel.

     - Am făcut tot ce am făcut pentru a te proteja de răul lumii, îi spune acesta cu lacrimi în ochi. Nu asta a fost intenţia mea.

Dar fata nu-l auzea. Rugile lui treceau dincolo de ea, sufletul ei era tot pentru prințul cât un bob.

Resemnat și cu lacrimi în ochi, regele făcu cale întoarsă, mai singur decât venise.  Şi prinţesa era tristă, dar știa că fericirea ei era în acest loc, lângă dragostea ei. Nu a trecut mult și cei doi s-au căsătorit, dar nu vâlvă, cum era obiceiul, ci discret, departe de ochii lumii.

În cele din urmă, fata împreună cu prinţul se hotărăsc să meargă la castel pentru ai face o vizită regelui şi să-i spună că s-au căsătorit.

Cei doi intră în castel, prinţesa îşi îmbrăţişează tatăl, iar apoi se aşează toţi la masă. Regele află de nunta acestora şi când şi-a văzut fiica fericită, s-a lăsat și el cuprins de fericire. În acelaşi timp acesta îşi dorea foarte mult un nepoţel care să-i moştenească tronul .

Timpul a trecut în favoarea lor, iar Dumnezeu le-a dăruit celor doi îndrăgostiţi un băieţel frumos, care avea părul blond ca al prințului şi ochii căprui ca ai prințesei.

Micuțul şi bunicul lui se înţelegeau de minune, iar acesta stătea mai tot timpul la palatul acestuia. Se distrau foarte tare împreună .

Când băieţelul a împlinit 10 ani, regele îi arătă Turnul de Veghe , pe i l-a și dăruit. Pentru băiat, nu era pe lume un cadou mai minunat. De atunci, Micuțul mergea în turn în fiecare zi să admire regatul, din înalt.

Din ziua aceea, nu s-a mai știut nimic despre regat și cei care îi aparțineau. Toate au dispărut, sau poate doar s-au micșorat într-atât, încât ochiul omului nu mai distinge castelul de odinioară. A rămas doar Turnul, marele veghetor, prin crenelurile căruia, câteodată se zărește silueta unui prinț îndrăgostit de Munții Făgărașului.

  

Gabriela Purece

A fost odată, ca niciodată,

că de nu ar fi, nu s-ar mai povesti, un împărat bun la suflet, a cărui cea mai de preț comoară era un turn de veghe, păzit Iulică, un tânăr și neînfricat slujitor. Acesta și-ar fi dat și viaţa pentru acel turn, dar într-o noapte, barbarii care locuiau după munţi şi-au făcut planul pentru a doborî turnul de veghe.

Iulică dormea, când deodată auzi câţiva pași pe scările turnului, dar nu a dat zgomotului importanţă, fiindcă somnul parcă era fermecat. Paşii se auzeau tot mai aproape, iar acesta s-a speriat. Barbarii erau lângă uşa din turn, de unde s-au apucat să-l strige pe nume:

-  Iulică, ieși afară, dacă ai curaj!

Parcă tras de urechi, paznicul adormit al turnului împărătesc s-a scuturat de somn și şi-a făcut curaj, și-a luat armele și a pornit spre grupul barbarilor, crezând că le poate face faţă.

A deschis ușa turnul şi s-a repezit cu sabia la toţi barbarii. Gărzile de la palat au auzit zgomotul făcut de barbari și au plecat înspre turn. Ajunși aici s-au alăturat luptei crâncene, dar în zadar, pentru barbarii era parcă nemuritori.

Toate gărzile au fost omorâte în luptă. Dintre toți ai lui, doar Iulică mai era în viață, la sfârșitul luptei. Iulius era foarte obosit după bătălia crâncena de care a avut parte, iar după un singur moment de neatenţie nu barbar îi înfige un pumnal în spate. Cu inima îndurerată acesta s-a gândit doar la vremurile frumoase in care l-a slujit pe împărat , iar după câteva momente inima bietului slujitor a încetat să mai bată.

A doua zi, când împăratul a aflat ce s-a întâmplat acesta a început să plângă de durere după slujitorii lui, iar povestea spune că atât de multă jale a fost în ținut, încât turnul de veghe s-a scufundat în lacrimile oamenilor, iar palatul a dispărut de pe fața pământului, cu împărat cu tot. 

Povești din Inima Pădurii

Diana Conțiu 

La marginea unui sat mic şi vechi de când lumea se afla o pădure cu copaci înalţi ca munţii, cu cărări înguste care n-au fost călcate de nimeni. Dar, într-o zi, un copil din satul de la marginea pădurii, s-a săturat de străzile din sat şi a vrut să meargă în acea pădure despre care se spunea că e plină de mistere nedezvăluite de nimeni. Merse copilul cât merse, ieşise din sat şi ajunse la intrarea în pădure. Pădurea era întunecoasă, printre copaci nu putea intra nici o rază de soare. Băiatului i se făcuse frică, dar el dorea din tot sufletul să ajungă în inima acesteia. Băiatul dorea să se întoarcă deoarece zicea că nu va ajunge niciodată în inima pădurii, dar când îşi întoarse capul văzuse o lumină slabă. 

Cu cât se apropia lumina era mai puternică; odată ajuns acolo, parcă intrase într-o poveste. Acolo se aflau tot felul de ființe nemaivăzute precum elfi, zâne, spiriduşi, fluturaşi de toate culorile şi multe altele, erau flori, curgeau ape, băiatul era complet uluit. Prima dată crezu că totul era doar un vis, atinse cu grijă apa, copacii şi-şi dăduse seama că tot ce se întâmpla era adevărat. Chiar în mijloc se afla un stejar mare la umbra căruia se aflau toate aceste făpturi minunate. Una dintre zâne l-a chemat pe băieţel, toate celelalte fiinţe s-au ascuns pentru că le era frică, dar băiatul le-a spus că nu vrea să le facă nici un rău. Apoi s-au jucat împreună câteva ore bune, dar seara se apropia cu paşi repezi, iar el trebuia să plece că altfel mama lui s-ar fi îngrijorat. Animalele erau triste că băiatul trebuia să plece pentru că s-au distrat foarte bine. Băiatul le spuse că va veni şi a doua zi. Zânele îl rugaseră să nu mai spună nimănui ce a văzut, băiatul le-a promis că nu va spune nimic. Animăluţele îl conduseră până la ieşirea din pădure şi-i spuseră că e bine-venit oricând. 

Adriana Arsenie 

Mergeam pe stradă şi o uşă aurie s-a ivit în faţa mea. Am deschis-o şi am intrat într-o pădure. Nu ştiam ce să fac pentru că uşa s-a închis. Am pornit la drum şi am văzut o perdea din flori multicolore. Am întrebat unde sunt şi ce se întâmplă? Un copac săltăreţ îşi mişca frunzele şi spunea că sunt în tărâmul fiinţelor magice. Câteva zâne micuţe şi sclipitoare au ieşit şi au împrăştiat un praf magic făcând să zboare totul în jur. Eu zâmbeam şi am căzut pe un covor ţesut din multe frunze pline de viaţă, care niciodată nu se dezintegrează şi mor. "Cucu-Cucu" şi, dintr-odată, hop! 

O pasăre mirifică a sosit şi le zicea: „Cucu-Cucu, cum merge lucrul?” iar toată lumea spunea: ”E bine! Hai şi tu”, iar atunci cucul m-a văzut şi a spus: „Ce cauţi tu aici unde nici un om n-a mai călcat?”, iar eu am spus că „Nu ştiu cum să ajung acasă, dar aici e foarte frumos şi mă bucur că am ajuns la voi”. Cucul era prietenos aşa că m-a chemat în casa lui, care deşi era mică era foarte încărcată cu tot felul de obiecte din pădure: frunze, flori, crengi. Cucul a văzut că eu sunt surprinsă aşa că mi-a oferit o floare şi m-a rugat să stau jos ca să-mi spună o poveste. Mi-a spus că odată, demult, un lup a încercat să se prindă de o piatră şi a făcut cu ghearele urme adânci, încât şi astăzi se pot vedea. A spus cucul mai apoi „Deci tu vrei să ajungi acasă?”. Eu, gândindu-mă, am spus: „Da, aş vrea!”. Cucul m-a condus, până în vârful unui deal unde era o uşă ca cea pe care am venit, iar cucul a spus să o deschid şi atunci voi intra în lumea mea. Eu i-am mulţumit şi am plecat. Am rămas cu o amintire minunată şi cu o floare din acel tărâm. 

Daniela Tomuleț 

În inima pădurii, seara, când toţi oamenii se pun în pat, o floare albastră cu margini de cristal verifică dacă oamenii dorm, iar apoi trezeşte spiriduşii, zânele şi elfii. Ei ies doar noaptea la jocul licuricilor. Dansează, se distrează până când primele raze ale răsăritului topesc bruma de pe firul fraged de iarbă. Apoi, pe timpul zilei, lângă stejarul cel bătrân este o mică buturugă care ascunde o minunată lume de smarald. Acolo, florile-s ca de aur şi nu mor niciodată. O păienjeniţă stă agăţată la marginea unui pom lângă lacul sclipitor. Ea face pânză de cristal şi o dă zânelor ca să-şi croiască hăinuţe. La marginea portalului în care intri în lumea fantastică există şi o potecă de argint la capătul căreia este o fântână cu praf magic din care zânele beau pentru a putea zbura. Locul lor de joacă seamănă cu lumea ciupercuţelor, ele sar de pe o ciupercuţă pe alta ca pe nişte trambuline. Există ceva fantastic în lumea fiinţelor; acesta este minunatul rubin care luminează magica ţară a zânelor, elfilor şi a spiriduşilor. Fără el lumea ar muri şi cu toţii şi-ar pierde existenţa. La ieşirea din ţara zânelor este un loc cu iederă. Zânele ating o frunză iar pasajul se deschide. După o lungă zi de joacă în lumea minunată, seara vine un nou dans al licuricilor. În fiecare zi minunatele fiinţe găsesc un nou joc pe care mai apoi îl arată unui copil în vis, iar acesta îl spune mai departe. 

Denisa Damian 

„Inima pădurii” este o metaforă bine legată pentru minunăţiile sale care-ţi aparţin şi care nu vor fugi niciodată din pădure. În pădure sunt mii de frunze multicolore care toamna formează un covor multicolor, mii de păsări care ciripesc de zor şi care înviorează pădurea prin sunetul lor minunat. În această pădure se întâmplă fel de fel de lucruri şi de sunete neobişnuite de parcă toate au viaţă. Copacii încep să vorbească între ei, florile înconjurându-i dansând în cerc pe lângă ei, păsările acompaniindu-i cu muzicalitatea lor. Pădurea nu este un loc nostalgic aşa cum cred mulţi dintre noi, ci ea este o pădure în adevăratul ei context. Parcă în pădure este o altă lume, o lume de basm, o lume neobişnuită pentru noi, dar pentru cei ce trăiesc în ea nu este la fel. Iarna, pădurea este acoperită cu un covor alb ca de mătase fină şi pufoasă. Dar chiar dacă este iarnă, pentru vieţuitoare nu este un lucru rău, gândindu-se că va veni primăvara şi vor ieşi de sub pământ mai frumoase ca niciodată şi se vor bucura de toate minunăţiile pe care le vor avea. Un om care nu preţuieşte natura este un om care nu poate trăi în mai multe lumi cum fac cei care-şi pot imagina natura ca fiind o altă lume în afara celei în care trăieşte. Pentru mine natura este cea mai mare minunăţie pe care o are natura. 

Dorin Dumitru 

O seară plăcută de vară, nimic altceva. Eu şi prietenul meu ne-am decis să mergem la o plimbare la marginea localităţii. Şi am plecat. Ajunseserăm dar s-a întunecat. Ne-am dat seama că trebuie să ne întoarcem, asta era o idee mai grozavă decât să intrăm în cadrul întunecat şi sobru. Era o seară cu lună plină. Am crezut că voi putea să desluşesc misterul acestei păduri, şi aşa am făcut. I-am spus prietenului să intrăm puţin în întunecimea imensă a pădurii, să bem puţină apă de la izvorul ce se termină subit în lacul cel de alabastru- un loc nu prea mic, care se întindea cât vezi cu ochiul – în largul său se zărea o ceaţă albă, un fum... Am intrat. Ne-am speriat puţin din cauza zgomotelor ciudate pe care le auziserăm. Erau diverse păsări, lilieci, animale sălbatice. Parcă eram în cel mai urât vis pe care nimeni nu-şi doreşte să-l vadă îndeplinit! Înaintăm încet dar sigur, prin desul codru, iar marea de plante şi iarba înaltă ne încetineau drumul. Am văzut o umbră suspectă lângă lacul în care luna cea plină îşi reflectă frumuseţea şi luminozitatea exterioară. Acest zgomot se pare că venea tot mai repede spre noi... Fugeam şi tot fugeam, tot mai repede, tot mai repede, până când am obosit şi ne-am ascuns după un brad imens. Încercam să ne dăm seama ce era acolo. Era înalt, subţire, iar faţa nu i se vedea din cauza că era întuneric. Am plecat foarte repede din pădurea cea plină de mistere şi cred, bântuită. Acasă, ne-am calmat şi încercam să sperăm că totul a fost în imaginaţia noastră, crezând că nu se va mai întâmpla niciodată aşa ceva, în acea pădure. 

Ioana Hanzu 

Viaţa, un cântec fals, dar armonios. Durere, lacrimi, singurele lucruri zămislite de sufletul ei de un an întreg. Se întreba mereu: "Ce e iubirea? E doar un cuvânt cu care oamenii se joacă şi pe care îl iau în derâdere..." Suferim luni întregi din această cauză, dar în seara asta, o furtună nefastă îi inunda sufletul. Bătea ora unsprezece, Deodată, camera ei întunecoasă se transformă într-o pădure feerică. Pe malul unui lac apăru o persoană misterioasă. Chipul său avea o frumuseţe neomenească. Era Luceafărul. - Lotus! strigă el. Ai suferit destul pentru muritori! Ai vărsat destule lacrimi în zadar! Alătură-te nouă, nemuritorilor! - Ceea ce îmi ceri mă onorează, dar nu e ceea ce îmi doresc! Viaţa mea e amară, dar o prefer aşa decât insipidă . Căci orice e dulce, e mult mai dulce dacă e gustat după ceva amar. Şi poate melodia vieţii mele sună şi fals uneori dar orice notă armonioasă sună mult mai bine când vine în urma unei note false. Iată, bucuria este gustată mai bine când vine după tristeţe, de aceea vreau să mă întorc la viaţa mea şi să o trăiesc cu bune şi cu rele. Luceafărul, dezamăgit, se retrase. Pădurea dispăru. Ea se trezi şi pentru prima oară în ultimul an, un zâmbet răsări pe chipul ei. 

Carmen Lăpădat

Ne aflăm în mijlocul pădurii, în care ne amintim misterioasele evenimente, care s-au întâmplat şi care au rămas amintire ale acestui sat frumos şi tot mai întinerit pe zi ce trece. Pot să încep să povestesc despre mici întâmplări de care îmi aduc aminte şi care au rămas în istorie. Aş vrea să vă evoc câteva locuri care mai pot fi vizitate şi în ziua de azi. Piatra Lupoaicei, Piatra Gulguiată, Munţii Cindrel şi multe alte locuri. Acestea se află în munţii de lângă satul Gura Râului. Când mai mergi prin păduri auzi zgomote din toate părţile pădurii, foşnete ale frunzelor. Aici este un cadru plin de mistere. Pot spune că inima pădurii este un loc de creaţie artistică, un văzduh al imaginaţiei care te inspiră, te uimeşte şi te lasă să vezi locuri impecabile, care te îmbie şi mai mult să mergi până acolo unde, în vârful munţilor nu mai ai cuvinte. Sunt de nedescris, mai bine zis de neuitat aceste locuri. Vreau să povestesc despre o mică întâmplare, aceasta este „Joacă vâlvele” atunci când plouă foarte tare pe crestele munţilor. Din acest joc al vâlvelor oamenii îşi dau seama că sus pe munte nu-i vreme bună. În vara călduroasă, în pădure este mai rece ca în sat. Atunci vara, multe animale sunt în căutare de hrană şi la poalele munţilor mai coboară la apă. Pădurea este un loc foarte frumos, este un codru, este un loc de vis care ne emoţionează şi ne farmecă cu locurile din inima sa. Pădurea este şi va rămâne un loc care tot timpul va fi plin de viaţă în orice anotimp al anului. Când afară este iarnă, pe munţi zăpada se vede magnific, prinsă de crengile brazilor. 

Noemi Lepșa 

Dalia şi codrul 

A fost o dată un împărat rămas văduv însă amarul îi trecea când o vedea pe unica şi iubita lui fiică. Şi aşa tot trecea timpul şi anii zburau până când fata împlinise 16 ani. Între timp împăratul se recăsători cu o femeie rea şi urâcioasă care avea şi ea o fiică la fel de rea, urâtă şi foarte leneşă. Dar fata de împărat pe nume Dalia era blândă, bună şi foarte-foarte frumoasă. Văzând toate acestea, mama vitregă o izgoni în inima pădurii pe frumoasa Dalia. Apoi îl minţi pe tatăl fetei că aceasta dispăruse şi că probabil au furat-o hoţii. Sărmanul tată, cât a mai plâns după fata lui până îmbătrâni într-un an cât alţii în 10. Dalia ajunse într-o parte a pădurii reci şi întunecoase unde văzuse o căprioară ce parcă voia să-i arate ceva. Mergând cu căprioara, aceasta începu a grăi şi îi spuse Daliei că o parte din pădure şi vieţuitoarele din ea sufereau de o boală cumplită şi că singura persoană care îi putea ajuta era Dalia. Dalia, speriată, se apucă să ajute bietul codru cu animalele care de abia parcă mai suflau. Împlinindu-şi misiunea, vieţuitoarele îi arătară drumul spre castel. Ajunsă acasă Dalia îi povesti totul tatălui ei, iar el le izgoni pe cele două de la castel şi aşa trăiră fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

Andreea Macrea 

În lumea minunată a poveştilor, unde totul este magic, în inima pădurii se află diferite animale, zâne, elfi şi tot felul de creaturi diferite. În inima pădurii totul este magic şi diferit. Unele zâne aduc anotimpul, altele colorează buburuzele şi fluturii, unele se joacă cu apa şi cu animalele din natură. Dacă vei ajunge în inima pădurii, în poveşti, o să vezi cum lucrează animalele şi celelalte vietăţi sau cum se joacă ele. În lumea minunată şi magică a poveştilor cu zâne, ele muncesc din greu ca să fie un anotimp minunat, recoltă bună, animale, buburuze şi fluturaşi coloraţi în multe culori vii. Am intrat într-o zi în minunata lume a animalelor muncitoare şi nu mai vroiam să plec deloc; vroiam să stau cu acele animale o viaţă întreagă. Noi nu ştim cât muncesc aceste animale pentru a fi tot mai frumos de la animale la anotimpuri. Unii oameni nu sunt interesaţi de comoara ce-o avem în inima pădurii, o comoară care trebuie preţuită cu multă dragoste şi iubire. De asemenea, tot ce ne înconjoară, unele obiecte sau animale, sunt făcute de zâne, spiriduşi sau elfi care ne preţuiesc pe noi oriunde am fi. Nu uitaţi că lumea este mare şi peste tot trebuie să ne lăudăm că noi avem.

anotimpuri că avem anotimpuri ca în vis şi animale pictate cu dragoste. Preţuieşte animalele din inima pădurii! 

Ioan Manciu 

Era o zi de toamnă târzie, cerul plumburiu dă din ce în ce mai des semne de ploaie şi covorul multicolor al frunzelor galben-arămii ce acoperă întreg cuprinsul pădurii, semn că iarna este aproape. Potecile şi drumurile acum sunt acoperite de un strat gros de frunze. Moartea naturii e anunţată şi de imaginea codrului de la verde la galben auriu şi roşu aprins. Liniştea pădurii depline este deranjată de susurul izvoarelor şi zgomotele asurzitoare ale unui cârd de păsări, care pătrund văzduhul. La baza unui copac bătrân, o veveriţă cu coada stufoasă îşi adună alune pentru iarnă. Păsări de toate felurile se îndreaptă spre ţările calde fiind tot mai minuscule pe măsură ce se îndepărtau, iar greierii, cei care toată toamna au cântat, au plecat la mica şi harnica furnică, care tot timpul a adunat provizii pentru iarnă. Toamna e, aşadar, pe sfârşite; codrul îşi leapădă veşmântul şi provoacă tristeţe în sufletele oamenilor, dar în acelaşi timp aduce bucurie în inimile copiilor ce aşteaptă prima zăpadă. Dar, dincolo de această lume mică este un tărâm fermecat în care nu oricine poate intra. Iată, un tufiş mic din care dintr-odată a ţâşnit un elf mic şi verde cu nişte papuci mari cât el, a început să mă muşte. După ce şi-a dat seama că nu vreau să le fac rău, m-a condus la grupul lor, ascuns între pletele unei sălcii unde unicornii zburau, susurul apei curgea lin într-o cascadă învolburată, scurgându-se într-un lac cristalin, unde florile dansau, animalele vorbeau şi totul era viu şi vesel. Nu oricine poate intra în această lume magică a veseliei. 

Diana Nicoară 

Pădurea, locul minunăţiilor, un loc atât de frumos, unde totul se află în armonie. Liniştea îmbrăţişează întreg ţinutul cu splendoarea ei. Spiriduşi, elfi, veveriţe, iepuraşi şi multe alte vieţuitoare sunt prietene şi trăiesc împreună în acest ţinut de basm. Lacul domol curge lin, munţii nestingheriţi privesc întreaga mişcare. Toţi sunt complet atraşi de întregul farmec care mişună prin jurul lor. Însă, nimeni nu ştie ce se întâmplă noaptea, momentul propice visării. În inima pădurii, lângă lacul adormit, şapte zâne apar în mijlocul nopţii. Nimeni nu ştie asta. Ele opresc pentru un moment timpul în loc şi împreună dansează în jurul lacului. Întreaga pădure este cuprinsă de o lumină orbitoare. Florile, fluturaşii, copacii, elfii, spiriduşii, iepuraşii iau parte la „Sărbătoarea nopţii”. Zânele i-au fermecat cu magia lor, uitând de toate. Toţi se simt atât de bine, totul este perfect. Acest lucru se întâmplă în fiecare noapte, dar dimineaţa nimeni nu îşi mai aminteşte nimic, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este ceva cu totul deosebit. Aici totul este diferit: prietenia, înţelegerea şi comunicarea ce pare că vrăjeşte. Toţi se înţeleg, sunt prieteni. Pădurea reprezintă un loc plin de mister şi farmec, fiinţe cuprinzătoare, comoara de aur a întregii omeniri. 

Ana Pampu 

Este o sâmbătă după-amiaza dezmierdată de vântul plăpând de toamnă. Mă plimb domol pe poteca împodobită de frunzele şi nucile îmbrăcate în cămăşi de culoarea verde-crud zdrenţuit din care curge mustul amar. Stratul gros al frunzelor galbene-maronii mărgineşte cărarea. Pădurea fiind tristă, aproape moartă de ignoranţa verdelui, este acum pustie. Singurii amici care i-au mai rămas sunt vântul şi frigul. Magia locurilor tainice ar putea însemna o minunăţie pentru mulţi dintre noi , mă uimeşte cu farmecul pe care îl aduce toamna, schimbând ceva „foarte frumos” în ceva trist cum parcă „nu a mai văzut lumea”. Trec pe lângă covorul de frunze, împingându-le cu piciorul uşor, şi cu ajutorul vântului amestecându-se cu celelalte surori. Singurul element care şi-a păstrat puritatea şi limpezimea este lacul. Covorul nesfârşit de frunze împreună cu copacii trişti, deoarece şi-au pierdut mulţi fraţi, maroul fiind culoarea lor de bază. Fiecare vieţuitoare mai mică rămasă este speriată de tunete şi fulger, iar ploaia şi vântul care ridică frunzele, picăturile care o izbesc pe fiecare de tulpina copacilor (accentuându-le culoarea) primesc o culoare accentuată de spectrul toamnei. Răcoarea seri se aşterne uşor peste pădure la fel şi noaptea. Îmi deschid umbrela şi cu paşi mărunţi mă îndrept spre casă. 

Tasa Răspop 

Întunericul pune stăpânire pe elfi Pădurea noastră este plină de mistere. Orice vietate are o poveste anume. Dar acum intrăm în adâncul pădurii unde elfii ne povestesc o întâmplare de neuitat pentru ei. Aici, în adâncul pădurii era ţara elfilor. O ţară liniştită dar misterioasă şi ciudată. Elfii lucrau împreună, se ajutau, era o ţară ideală pentru ei, însă întotdeauna erau cu ochii în patru ca nu cumva să vină vrăjitoarea Dragona şi să-i împietrească. Vrăjitoarea locuia într-un loc întunecat şi urât. Elfii se distrau cu tot felul de jocuri, dar iată că dincolo de tufişuri pândea răul ca pasărea răpitoare care-şi aştepta prada. În acel moment veni regele elfilor. Acum prada era chiar în faţa vrăjitorii care vroia cu orice preţ să-l împietrească. Vrăjitoarea plecă, iar cei cinci elfi se gândeau la un plan ca să o înfrângă pe vrăjitoare. Unul dintre ei a spus că dacă colierul vrăjitoarei se va sparge atunci nu va mai avea loc nicio magie, iar elfii vor fii liberi. Au stat până s-a înserat, apoi au plecat să-i salveze. Dacă regele era împietrit timp de o lună, atunci în lumea elfilor s-ar fi lăsat întunericul definitiv. Când cei cinci elfi au ajuns la castel au văzut gardieni şi zburătoarele care zburau deasupra castelului, dar care nu aveau privirea ageră noaptea Au mai rămas deci de păcălit gardienii. Au dat înconjurul castelului şi făcură o frânghie din liane. Au aruncat frânghia ca un lasou pe fereastra castelului şi începură să urce unul câte unul. Ajunşi acolo, în camera vrăjitoarei, merseră încet după colier. Unul dintre ei călcă pe piatră, care era de fapt o capcană iar elful fusese pe loc împietrit. Ceilalţi elfi începură să se vaite neştiind ce s-a întâmplat, dar după ce s-au tot văitat au început din nou să meargă cu atenţie şi iată că trei dintre ei au fost prinşi într-o sferă. Cel de al cincilea nu ştia ce să facă; simţea în inima lui ceva puternic şi deodată înaintă încet până ajunse la vrăjitoare şi îi smulse colierul de la gât şi îl aruncă. Colierul se sparse iar magia se spulberă. Elfii erau liberi, iar vrăjitoarea nu mai avea putere. Vrăjitoarea se trezi şi chemă gărzile. - Luptaţi pentru libertate! strigau elfii. Au început să se lupte. Un elf căzu cu o rană gravă la picior, apoi un alt elf căzu. Tot mai mulţi gardieni veniră iar un elf găsi cartea de vrăji a vrăjitoarei iar pe prima pagină scria: "Cu iubirea adevărată poţi face ce vrei fără a avea vreun colier sau vreo baghetă magică". Elful rosti o magie şi deodată se deschise un portal care duce într-un loc departe de elfi. Portalul luă armata şi pe vrăjitoare. - O să ne mai întâlnim noi, elfilor! răcni vrăjitoarea furioasă. Elfii plecară fericiţi şi sărbătoriră înfrângerea vrăjitoarei. Şi dacă te plimbi în pădure s-ar putea să-i auzi pe elfi şi poate îţi voi povesti o legendă de-a lor. 

Mihaela Solomon 

Pădurea fermecată 

Era odată un băieţel. Acelui băieţel îi era frică de pădure. Spunea că în pădure există multe fiare sălbatice. Era adevărat. Aşa că, într-o zi s-a hotărât împreună cu mama lui, să-şi învingă teama. Au mers în acea zi în pădure. Ajunseră acolo. Băiatul o ţinea de mână pe mămica lui. Mama lui i-a spus că nu o să se întâmple nimic cât o să fie împreună. Băiatul nu a crezut-o pe mama lui. Atunci au intrat în pădure. Aici era un soare încântător. Se auzeau unele zgomote. Băieţelului îi era tare frică. Au mai mers încă un pic şi deodată a apărut în calea lor o pajişte de flori, ierburi şi câte şi mai câte.. Băieţelul i-a spus mamei că pădurea nu este un loc fioros, dimpotrivă, un loc minunat. Din acea zi băieţelul fricos a devenit băieţelul curajos. Şi în fiecare zi când era cald afară mergea în pădure singur. 

Teodora Conțiu 

Era o zi de vară soarele apunea. Cerul era roşu, iar soarele era precum o stea căzătoare, divin şi misterios ca o floare care se deschide dimineaţa şi se închide seara. Se ivi luna precum o lumină în întreaga imensitate a întunericului. Tot cu ea apăruseră şi stelele, luceafărul-stea strălucitoare, semnificând dragostea şi voluptatea imaculată a divinităţii. Era o linişte deplină în întreaga pădure, gâzele se auzeau bâzâind, copacii şuierau lin prin vântul cald al verii. Era atât de mângâietor mirosul ierbii şi al fânului uscat, o poveste de vis..., din care nu mai aveai scăpare decât dimineaţa când soarele se dezmorţea şi ieşea iarăşi în întreaga făptură a naturii.

Daniela Totoroanță 

A fost odată ca niciodată, un împărat care avea trei fii, iar cel mai mic numit Prâslea. Când Prâslea avea 12 ani, tatăl său i-a promis că dacă va fii cuminte, când va împlini 20 de ani va avea permisiunea să meargă în pădurile vrăjite: una de argint, una de cristal şi una de aur. Toate aceste trei păduri vrăjite erau îngrijite de preafrumoasa Lorelai. Lorelai era o fată tânără, foarte frumoasă, şi oricine se uita la ea era orbit de o frumuseţe nemaiîntâlnită până atunci. Părul de aur, ochii de sticlă, iar rochia sa învăluită în aur şi parfum. Ea mai avea încă două surori. Pe cea mai mare – Crăiasa Argintului şi pe cea mijlocie – Crăiasa Diamantului, iar ea, cea mai mică. Când Prâslea a împlinit douăzeci de ani, el a primit un cal alb de la tatăl său. Tot castelul era într-o mare sărbătoare, dar mai era încă un moment important „călătoria spre pădurile vrăjite”. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu raniţa în spate, s-a suit pe cal şi a plecat. Cu toate că drumul era lung şi anevoios, deoarece avea de mers şapte zile şi şapte nopţi, dar într-un târziu a ajuns la marginea pădurii de argint, de unde a mai mers două zile şi două nopţi iar într-un târziu a ajuns în inima pădurii de argint care era păzită de o oaste mică formată din şase persoane. Acel castel era condus de „Crăiasa Argintului” care era sora cea mai mare a preafrumoasei Lorelei. Crăiasa Argintului a poruncit ca Prâslea să aibă parte de un ospăţ, iar apoi să fie lăsat să plece mai departe. Înainte ca Prâslea să plece mai departe, Crăiasa i-a spus: - Ţine minte, drumul tău e înainte! Tot mergând el, ajuns la marginea „pădurii de cristal”, care era condus de „Crăiasa Diamantului”, iarăşi a poruncit să aibă parte de un ospăţ iar Crăiasa Diamantului i-a spus: - Ţine minte, drumul e primejdios dar nu ai voie să te întorci din drum: Drumul tău e înainte. După ce a mers douăsprezece zile şi douăsprezece nopţi neîncetat, a ajuns în inima pădurii de aur. Acolo era un castel foarte mare din aur care era înconjurat de un zid de şase metri înălţime. El a fost invitat de slujnicele Preafrumoasei în curtea castelului. Castelul de aur avea un turn foarte înalt iar în vârful turnului se afla odaia Prea-frumoasei Lorelai de unde veghea asupra castelului ei. Nimeni nu intra, nimeni nu ieşea fără ca să ştie. Când Lorelai l-a văzut prima dată pe Prâslea s-a îndrăgostit pe loc de el, dar şi Prâslea când a zărit-o în vârful turnului s-a îndrăgostit de frumuseţea ei: la soare se putea uita dar la ea nu. După ce Lorelei a coborât, Prâslea a cerut-o de soţie, iar celelalte surori ale ei au cunoscut pe fraţii lui şi s-au căsătorit fiecare , iar nunta lui Lorelei cu Prâslea a ţinut douăsprezece zile şi douăsprezece nopţi, apoi au avut doi copii. Ele l-au cunoscut pe tatăl lui Prâslea şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Legenda Trandafirului

P. Popescu-Peppu 

(din Universul Copiilor și al Tineretului. București - An IX, Nr. 9, 22 februarie 1933 - din colecțiile Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu)

Noaptea-i blondă-viorie… Câte-o stea pornește-n zbor,

De pe cer, brăzdând văzduhul cu argint multicolor.

Lângă mare, vezi palatul… Valuri mari îl bat din plin

Și-n cerdac, stăpâna zână, toarce caeru-i de in.

Către faguri fug albine, fluturi albi spre ronduri trec,

Cântă mii de păsărele, mii de greierași petrec.

Tot ce-i mai frumos în lume, toate gingașele flori,

Râd sub ochii mândrei zâne de cu seară până-n zori.

Toate vin, numai măceșul – de pădure-ndrăgostit –

În grădina fermecată niciodată n-a venit.

Ce se-aude? Brotăceii pretutindeni larmă fac:

”Vine, vine și măceșul… L-a răpit un liliac.”

Nu e glumă; îl aduce… E frumos – și-i zice zâna:

”Ani întregi fugiși de mine; nu-ți eram doar eu stăpâna?

Stai aici cu celelalte flori, copil naiv ce ești!

Drag să-ți fie rondul vesel, nu pădurea s-o-ndrăgești!

Îi răspunde el, pe gânduri: ”Celelalte nu au cer,

Eu am altul, alte vise… Soarta mea-i să fiu stingher.

Fericit cu mine însu-mi, mai voios ca nimeni sunt:

Inima-mi, de dor se leagă, ca uitarea de mormânt.

Mă cunoaște roua nopții, blândul susur de izvor;

Cu un stih dezmierd zefirul, luna o-ndrăgesc cu dor.

Prin poiene și prin codri deși, cu triste cărărui,

Sunt tovarăș tuturora și copil al nimănui.

Lasă-mă să trec, stăpână…” Era galben ca un sfânt;

Lacrimi de argint, din ochii-i picurară pe pământ.

Zâna l-a privit o clipă, brațu-ncet și-a ridicat;

Toți – smeriți – s-au dat deoparte, și măceșul a plecat.

”Să-ți duci viața, a zis dânsa, abătut de multe ori,

Ghimpi să ai mereu în trupu-ți, doar o lună să porți flori.”

De atunci trecură anii… Precum zâna i-a ursit,

Prin păduri măceșu-și duce viața tot mai necăjit.

Iar din lacrimile-i multe, clare ca și roua-n zori,

Răsăriră, plini de vreje, trandafirii visători.