P.
Popescu-Peppu
(din Universul Copiilor și al Tineretului. București - An
IX, Nr. 9, 22 februarie 1933 - din colecțiile Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu)
Noaptea-i blondă-viorie… Câte-o
stea pornește-n zbor,
De pe cer, brăzdând văzduhul cu
argint multicolor.
Lângă mare, vezi palatul… Valuri
mari îl bat din plin
Și-n cerdac, stăpâna zână,
toarce caeru-i de in.
Către faguri fug albine, fluturi
albi spre ronduri trec,
Cântă mii de păsărele, mii de
greierași petrec.
Tot ce-i mai frumos în lume,
toate gingașele flori,
Râd sub ochii mândrei zâne de cu
seară până-n zori.
Toate vin, numai măceșul – de pădure-ndrăgostit
–
În grădina fermecată niciodată
n-a venit.
Ce se-aude? Brotăceii pretutindeni
larmă fac:
”Vine, vine și măceșul… L-a
răpit un liliac.”
Nu e glumă; îl aduce… E frumos –
și-i zice zâna:
”Ani întregi fugiși de mine;
nu-ți eram doar eu stăpâna?
Stai aici cu celelalte flori,
copil naiv ce ești!
Drag să-ți fie rondul vesel, nu
pădurea s-o-ndrăgești!
Îi răspunde el, pe gânduri:
”Celelalte nu au cer,
Eu am altul, alte vise… Soarta
mea-i să fiu stingher.
Fericit cu mine însu-mi, mai
voios ca nimeni sunt:
Inima-mi, de dor se leagă, ca
uitarea de mormânt.
Mă cunoaște roua nopții, blândul
susur de izvor;
Cu un stih dezmierd zefirul,
luna o-ndrăgesc cu dor.
Prin poiene și prin codri deși,
cu triste cărărui,
Sunt tovarăș tuturora și copil
al nimănui.
Lasă-mă să trec, stăpână…” Era
galben ca un sfânt;
Lacrimi de argint, din ochii-i
picurară pe pământ.
Zâna l-a privit o clipă,
brațu-ncet și-a ridicat;
Toți – smeriți – s-au dat
deoparte, și măceșul a plecat.
”Să-ți duci viața, a zis dânsa,
abătut de multe ori,
Ghimpi să ai mereu în trupu-ți,
doar o lună să porți flori.”
De atunci trecură anii… Precum
zâna i-a ursit,
Prin păduri măceșu-și duce viața
tot mai necăjit.
Iar din lacrimile-i multe, clare
ca și roua-n zori,
Răsăriră, plini de vreje,
trandafirii visători.
