Legenda Trandafirului

P. Popescu-Peppu 

(din Universul Copiilor și al Tineretului. București - An IX, Nr. 9, 22 februarie 1933 - din colecțiile Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu)

Noaptea-i blondă-viorie… Câte-o stea pornește-n zbor,

De pe cer, brăzdând văzduhul cu argint multicolor.

Lângă mare, vezi palatul… Valuri mari îl bat din plin

Și-n cerdac, stăpâna zână, toarce caeru-i de in.

Către faguri fug albine, fluturi albi spre ronduri trec,

Cântă mii de păsărele, mii de greierași petrec.

Tot ce-i mai frumos în lume, toate gingașele flori,

Râd sub ochii mândrei zâne de cu seară până-n zori.

Toate vin, numai măceșul – de pădure-ndrăgostit –

În grădina fermecată niciodată n-a venit.

Ce se-aude? Brotăceii pretutindeni larmă fac:

”Vine, vine și măceșul… L-a răpit un liliac.”

Nu e glumă; îl aduce… E frumos – și-i zice zâna:

”Ani întregi fugiși de mine; nu-ți eram doar eu stăpâna?

Stai aici cu celelalte flori, copil naiv ce ești!

Drag să-ți fie rondul vesel, nu pădurea s-o-ndrăgești!

Îi răspunde el, pe gânduri: ”Celelalte nu au cer,

Eu am altul, alte vise… Soarta mea-i să fiu stingher.

Fericit cu mine însu-mi, mai voios ca nimeni sunt:

Inima-mi, de dor se leagă, ca uitarea de mormânt.

Mă cunoaște roua nopții, blândul susur de izvor;

Cu un stih dezmierd zefirul, luna o-ndrăgesc cu dor.

Prin poiene și prin codri deși, cu triste cărărui,

Sunt tovarăș tuturora și copil al nimănui.

Lasă-mă să trec, stăpână…” Era galben ca un sfânt;

Lacrimi de argint, din ochii-i picurară pe pământ.

Zâna l-a privit o clipă, brațu-ncet și-a ridicat;

Toți – smeriți – s-au dat deoparte, și măceșul a plecat.

”Să-ți duci viața, a zis dânsa, abătut de multe ori,

Ghimpi să ai mereu în trupu-ți, doar o lună să porți flori.”

De atunci trecură anii… Precum zâna i-a ursit,

Prin păduri măceșu-și duce viața tot mai necăjit.

Iar din lacrimile-i multe, clare ca și roua-n zori,

Răsăriră, plini de vreje, trandafirii visători.