”De unde vin visele? Dar poveștile?”

Câteva cuvinte ale autorului despre... autor

MARTA COZMIN

(extras din volumul Carte de povești. Marta Cozmin. - București: Vitruviu, 1999, p. 2; BJ ASTRA Sibiu, Secția pentru Copii și Tineret, 695869/110171)

În copilărie aveam nenumărate vise fantastice. Dar numai în somn, noaptea. În schimb, ziua, voiam neapărat să le povestesc. Copleșit de lungimea și de ciudățenia lor, fratele meu credea că le inventez. Pe atunci această învinuire mă umplea de indignare. Nu înțelegeam că este de fapt o laudă, pe care criticii, din orice tărâm  al artei sau științei, o dăruiesc cu multă economie și de care aș fi astăzi bucuroasă.

De unde vin visele? Dar poveștile? Poate că vin din văzduh sau se ridică din mare și se plimbă, ca niște nori nevăzuți, deasupra pământului, iar din vreme în vreme își revarsă preaplinul în sufletele oamenilor care au nevoie de ele. Pe urmă unii le povestesc mai departe. Așa s-a întâmplat și cu mine…

M-am născut în ultima noapte de ianuarie din anul 1930. Cei dragi din casă mi-au pus foarte devreme cărți în mână, dar, fiindcă nu eram încă în stare să le citesc, la importanta vârstă de patru ani am hotărât să mă fac scriitoare.

Ca să fie sigure că nu era o simplă toană, ursitoarele (ale mele? ale istoriei?) m-au lăsat să aștept câteva decenii apariția primului volum. Așa s-a ivit Geamantanul din America în 1969. Doi ani mai târziu a fost tipărită întâia mea carte de povești. Au urmat când cărți pentru cei mari, când cărți pentru cei mici. Pentru copii am așternut peste o sută de povești, cuprinse în volumele Cocoșul de apă (1971), Degetarul de ceață (1976), Croitorul de povești (1980), Sora păpădiilor (1984), Umbra poveștilor (1986). Pentru cei mari am scris fie schițe și povestiri, Geamantanul din America (1969), Câinele și gramofonul (1975), fie romane, Marea la ora șase (1976), Supraviețuitorii (1980), Să vorbim despre palmieri (1984). Uniunea Scriitorilor m-a premiat o dată pentru povești (1980), o dată pentru roman (1984).

Cum, prin anii aceia, unora nu le plăcea să vorbim despre palmieri, iar pe alții îi supărau grozav poveștile, mai ales cele cu pisici, a fost nevoie să aștept o vreme continuarea idealului meu de la patru ani. De altfel, și după 1989, nu s-au mai găsit bani pentru poveștile mele, așa că de atunci am scris lucruri care puteau să apară într-un singur exemplar, și acela, bătut la mașină: piese de teatru. Două dintre ele au fost nominalizate la UNITER la concursurile anuale pentru cea mai bună piesă: Înțeleptul și actorul (1993) și Teatrul a murit, trăiască teatrul! (1996). Trei piese pentru copii au fost jucate fie de amatori, fie la Teatrul Radiofonic (Soulguard, 1996). Altele așteaptă în sertar.  (…)