Povești din Inima Pădurii

Diana Conțiu 

La marginea unui sat mic şi vechi de când lumea se afla o pădure cu copaci înalţi ca munţii, cu cărări înguste care n-au fost călcate de nimeni. Dar, într-o zi, un copil din satul de la marginea pădurii, s-a săturat de străzile din sat şi a vrut să meargă în acea pădure despre care se spunea că e plină de mistere nedezvăluite de nimeni. Merse copilul cât merse, ieşise din sat şi ajunse la intrarea în pădure. Pădurea era întunecoasă, printre copaci nu putea intra nici o rază de soare. Băiatului i se făcuse frică, dar el dorea din tot sufletul să ajungă în inima acesteia. Băiatul dorea să se întoarcă deoarece zicea că nu va ajunge niciodată în inima pădurii, dar când îşi întoarse capul văzuse o lumină slabă. 

Cu cât se apropia lumina era mai puternică; odată ajuns acolo, parcă intrase într-o poveste. Acolo se aflau tot felul de ființe nemaivăzute precum elfi, zâne, spiriduşi, fluturaşi de toate culorile şi multe altele, erau flori, curgeau ape, băiatul era complet uluit. Prima dată crezu că totul era doar un vis, atinse cu grijă apa, copacii şi-şi dăduse seama că tot ce se întâmpla era adevărat. Chiar în mijloc se afla un stejar mare la umbra căruia se aflau toate aceste făpturi minunate. Una dintre zâne l-a chemat pe băieţel, toate celelalte fiinţe s-au ascuns pentru că le era frică, dar băiatul le-a spus că nu vrea să le facă nici un rău. Apoi s-au jucat împreună câteva ore bune, dar seara se apropia cu paşi repezi, iar el trebuia să plece că altfel mama lui s-ar fi îngrijorat. Animalele erau triste că băiatul trebuia să plece pentru că s-au distrat foarte bine. Băiatul le spuse că va veni şi a doua zi. Zânele îl rugaseră să nu mai spună nimănui ce a văzut, băiatul le-a promis că nu va spune nimic. Animăluţele îl conduseră până la ieşirea din pădure şi-i spuseră că e bine-venit oricând. 

Adriana Arsenie 

Mergeam pe stradă şi o uşă aurie s-a ivit în faţa mea. Am deschis-o şi am intrat într-o pădure. Nu ştiam ce să fac pentru că uşa s-a închis. Am pornit la drum şi am văzut o perdea din flori multicolore. Am întrebat unde sunt şi ce se întâmplă? Un copac săltăreţ îşi mişca frunzele şi spunea că sunt în tărâmul fiinţelor magice. Câteva zâne micuţe şi sclipitoare au ieşit şi au împrăştiat un praf magic făcând să zboare totul în jur. Eu zâmbeam şi am căzut pe un covor ţesut din multe frunze pline de viaţă, care niciodată nu se dezintegrează şi mor. "Cucu-Cucu" şi, dintr-odată, hop! 

O pasăre mirifică a sosit şi le zicea: „Cucu-Cucu, cum merge lucrul?” iar toată lumea spunea: ”E bine! Hai şi tu”, iar atunci cucul m-a văzut şi a spus: „Ce cauţi tu aici unde nici un om n-a mai călcat?”, iar eu am spus că „Nu ştiu cum să ajung acasă, dar aici e foarte frumos şi mă bucur că am ajuns la voi”. Cucul era prietenos aşa că m-a chemat în casa lui, care deşi era mică era foarte încărcată cu tot felul de obiecte din pădure: frunze, flori, crengi. Cucul a văzut că eu sunt surprinsă aşa că mi-a oferit o floare şi m-a rugat să stau jos ca să-mi spună o poveste. Mi-a spus că odată, demult, un lup a încercat să se prindă de o piatră şi a făcut cu ghearele urme adânci, încât şi astăzi se pot vedea. A spus cucul mai apoi „Deci tu vrei să ajungi acasă?”. Eu, gândindu-mă, am spus: „Da, aş vrea!”. Cucul m-a condus, până în vârful unui deal unde era o uşă ca cea pe care am venit, iar cucul a spus să o deschid şi atunci voi intra în lumea mea. Eu i-am mulţumit şi am plecat. Am rămas cu o amintire minunată şi cu o floare din acel tărâm. 

Daniela Tomuleț 

În inima pădurii, seara, când toţi oamenii se pun în pat, o floare albastră cu margini de cristal verifică dacă oamenii dorm, iar apoi trezeşte spiriduşii, zânele şi elfii. Ei ies doar noaptea la jocul licuricilor. Dansează, se distrează până când primele raze ale răsăritului topesc bruma de pe firul fraged de iarbă. Apoi, pe timpul zilei, lângă stejarul cel bătrân este o mică buturugă care ascunde o minunată lume de smarald. Acolo, florile-s ca de aur şi nu mor niciodată. O păienjeniţă stă agăţată la marginea unui pom lângă lacul sclipitor. Ea face pânză de cristal şi o dă zânelor ca să-şi croiască hăinuţe. La marginea portalului în care intri în lumea fantastică există şi o potecă de argint la capătul căreia este o fântână cu praf magic din care zânele beau pentru a putea zbura. Locul lor de joacă seamănă cu lumea ciupercuţelor, ele sar de pe o ciupercuţă pe alta ca pe nişte trambuline. Există ceva fantastic în lumea fiinţelor; acesta este minunatul rubin care luminează magica ţară a zânelor, elfilor şi a spiriduşilor. Fără el lumea ar muri şi cu toţii şi-ar pierde existenţa. La ieşirea din ţara zânelor este un loc cu iederă. Zânele ating o frunză iar pasajul se deschide. După o lungă zi de joacă în lumea minunată, seara vine un nou dans al licuricilor. În fiecare zi minunatele fiinţe găsesc un nou joc pe care mai apoi îl arată unui copil în vis, iar acesta îl spune mai departe. 

Denisa Damian 

„Inima pădurii” este o metaforă bine legată pentru minunăţiile sale care-ţi aparţin şi care nu vor fugi niciodată din pădure. În pădure sunt mii de frunze multicolore care toamna formează un covor multicolor, mii de păsări care ciripesc de zor şi care înviorează pădurea prin sunetul lor minunat. În această pădure se întâmplă fel de fel de lucruri şi de sunete neobişnuite de parcă toate au viaţă. Copacii încep să vorbească între ei, florile înconjurându-i dansând în cerc pe lângă ei, păsările acompaniindu-i cu muzicalitatea lor. Pădurea nu este un loc nostalgic aşa cum cred mulţi dintre noi, ci ea este o pădure în adevăratul ei context. Parcă în pădure este o altă lume, o lume de basm, o lume neobişnuită pentru noi, dar pentru cei ce trăiesc în ea nu este la fel. Iarna, pădurea este acoperită cu un covor alb ca de mătase fină şi pufoasă. Dar chiar dacă este iarnă, pentru vieţuitoare nu este un lucru rău, gândindu-se că va veni primăvara şi vor ieşi de sub pământ mai frumoase ca niciodată şi se vor bucura de toate minunăţiile pe care le vor avea. Un om care nu preţuieşte natura este un om care nu poate trăi în mai multe lumi cum fac cei care-şi pot imagina natura ca fiind o altă lume în afara celei în care trăieşte. Pentru mine natura este cea mai mare minunăţie pe care o are natura. 

Dorin Dumitru 

O seară plăcută de vară, nimic altceva. Eu şi prietenul meu ne-am decis să mergem la o plimbare la marginea localităţii. Şi am plecat. Ajunseserăm dar s-a întunecat. Ne-am dat seama că trebuie să ne întoarcem, asta era o idee mai grozavă decât să intrăm în cadrul întunecat şi sobru. Era o seară cu lună plină. Am crezut că voi putea să desluşesc misterul acestei păduri, şi aşa am făcut. I-am spus prietenului să intrăm puţin în întunecimea imensă a pădurii, să bem puţină apă de la izvorul ce se termină subit în lacul cel de alabastru- un loc nu prea mic, care se întindea cât vezi cu ochiul – în largul său se zărea o ceaţă albă, un fum... Am intrat. Ne-am speriat puţin din cauza zgomotelor ciudate pe care le auziserăm. Erau diverse păsări, lilieci, animale sălbatice. Parcă eram în cel mai urât vis pe care nimeni nu-şi doreşte să-l vadă îndeplinit! Înaintăm încet dar sigur, prin desul codru, iar marea de plante şi iarba înaltă ne încetineau drumul. Am văzut o umbră suspectă lângă lacul în care luna cea plină îşi reflectă frumuseţea şi luminozitatea exterioară. Acest zgomot se pare că venea tot mai repede spre noi... Fugeam şi tot fugeam, tot mai repede, tot mai repede, până când am obosit şi ne-am ascuns după un brad imens. Încercam să ne dăm seama ce era acolo. Era înalt, subţire, iar faţa nu i se vedea din cauza că era întuneric. Am plecat foarte repede din pădurea cea plină de mistere şi cred, bântuită. Acasă, ne-am calmat şi încercam să sperăm că totul a fost în imaginaţia noastră, crezând că nu se va mai întâmpla niciodată aşa ceva, în acea pădure. 

Ioana Hanzu 

Viaţa, un cântec fals, dar armonios. Durere, lacrimi, singurele lucruri zămislite de sufletul ei de un an întreg. Se întreba mereu: "Ce e iubirea? E doar un cuvânt cu care oamenii se joacă şi pe care îl iau în derâdere..." Suferim luni întregi din această cauză, dar în seara asta, o furtună nefastă îi inunda sufletul. Bătea ora unsprezece, Deodată, camera ei întunecoasă se transformă într-o pădure feerică. Pe malul unui lac apăru o persoană misterioasă. Chipul său avea o frumuseţe neomenească. Era Luceafărul. - Lotus! strigă el. Ai suferit destul pentru muritori! Ai vărsat destule lacrimi în zadar! Alătură-te nouă, nemuritorilor! - Ceea ce îmi ceri mă onorează, dar nu e ceea ce îmi doresc! Viaţa mea e amară, dar o prefer aşa decât insipidă . Căci orice e dulce, e mult mai dulce dacă e gustat după ceva amar. Şi poate melodia vieţii mele sună şi fals uneori dar orice notă armonioasă sună mult mai bine când vine în urma unei note false. Iată, bucuria este gustată mai bine când vine după tristeţe, de aceea vreau să mă întorc la viaţa mea şi să o trăiesc cu bune şi cu rele. Luceafărul, dezamăgit, se retrase. Pădurea dispăru. Ea se trezi şi pentru prima oară în ultimul an, un zâmbet răsări pe chipul ei. 

Carmen Lăpădat

Ne aflăm în mijlocul pădurii, în care ne amintim misterioasele evenimente, care s-au întâmplat şi care au rămas amintire ale acestui sat frumos şi tot mai întinerit pe zi ce trece. Pot să încep să povestesc despre mici întâmplări de care îmi aduc aminte şi care au rămas în istorie. Aş vrea să vă evoc câteva locuri care mai pot fi vizitate şi în ziua de azi. Piatra Lupoaicei, Piatra Gulguiată, Munţii Cindrel şi multe alte locuri. Acestea se află în munţii de lângă satul Gura Râului. Când mai mergi prin păduri auzi zgomote din toate părţile pădurii, foşnete ale frunzelor. Aici este un cadru plin de mistere. Pot spune că inima pădurii este un loc de creaţie artistică, un văzduh al imaginaţiei care te inspiră, te uimeşte şi te lasă să vezi locuri impecabile, care te îmbie şi mai mult să mergi până acolo unde, în vârful munţilor nu mai ai cuvinte. Sunt de nedescris, mai bine zis de neuitat aceste locuri. Vreau să povestesc despre o mică întâmplare, aceasta este „Joacă vâlvele” atunci când plouă foarte tare pe crestele munţilor. Din acest joc al vâlvelor oamenii îşi dau seama că sus pe munte nu-i vreme bună. În vara călduroasă, în pădure este mai rece ca în sat. Atunci vara, multe animale sunt în căutare de hrană şi la poalele munţilor mai coboară la apă. Pădurea este un loc foarte frumos, este un codru, este un loc de vis care ne emoţionează şi ne farmecă cu locurile din inima sa. Pădurea este şi va rămâne un loc care tot timpul va fi plin de viaţă în orice anotimp al anului. Când afară este iarnă, pe munţi zăpada se vede magnific, prinsă de crengile brazilor. 

Noemi Lepșa 

Dalia şi codrul 

A fost o dată un împărat rămas văduv însă amarul îi trecea când o vedea pe unica şi iubita lui fiică. Şi aşa tot trecea timpul şi anii zburau până când fata împlinise 16 ani. Între timp împăratul se recăsători cu o femeie rea şi urâcioasă care avea şi ea o fiică la fel de rea, urâtă şi foarte leneşă. Dar fata de împărat pe nume Dalia era blândă, bună şi foarte-foarte frumoasă. Văzând toate acestea, mama vitregă o izgoni în inima pădurii pe frumoasa Dalia. Apoi îl minţi pe tatăl fetei că aceasta dispăruse şi că probabil au furat-o hoţii. Sărmanul tată, cât a mai plâns după fata lui până îmbătrâni într-un an cât alţii în 10. Dalia ajunse într-o parte a pădurii reci şi întunecoase unde văzuse o căprioară ce parcă voia să-i arate ceva. Mergând cu căprioara, aceasta începu a grăi şi îi spuse Daliei că o parte din pădure şi vieţuitoarele din ea sufereau de o boală cumplită şi că singura persoană care îi putea ajuta era Dalia. Dalia, speriată, se apucă să ajute bietul codru cu animalele care de abia parcă mai suflau. Împlinindu-şi misiunea, vieţuitoarele îi arătară drumul spre castel. Ajunsă acasă Dalia îi povesti totul tatălui ei, iar el le izgoni pe cele două de la castel şi aşa trăiră fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

Andreea Macrea 

În lumea minunată a poveştilor, unde totul este magic, în inima pădurii se află diferite animale, zâne, elfi şi tot felul de creaturi diferite. În inima pădurii totul este magic şi diferit. Unele zâne aduc anotimpul, altele colorează buburuzele şi fluturii, unele se joacă cu apa şi cu animalele din natură. Dacă vei ajunge în inima pădurii, în poveşti, o să vezi cum lucrează animalele şi celelalte vietăţi sau cum se joacă ele. În lumea minunată şi magică a poveştilor cu zâne, ele muncesc din greu ca să fie un anotimp minunat, recoltă bună, animale, buburuze şi fluturaşi coloraţi în multe culori vii. Am intrat într-o zi în minunata lume a animalelor muncitoare şi nu mai vroiam să plec deloc; vroiam să stau cu acele animale o viaţă întreagă. Noi nu ştim cât muncesc aceste animale pentru a fi tot mai frumos de la animale la anotimpuri. Unii oameni nu sunt interesaţi de comoara ce-o avem în inima pădurii, o comoară care trebuie preţuită cu multă dragoste şi iubire. De asemenea, tot ce ne înconjoară, unele obiecte sau animale, sunt făcute de zâne, spiriduşi sau elfi care ne preţuiesc pe noi oriunde am fi. Nu uitaţi că lumea este mare şi peste tot trebuie să ne lăudăm că noi avem.

anotimpuri că avem anotimpuri ca în vis şi animale pictate cu dragoste. Preţuieşte animalele din inima pădurii! 

Ioan Manciu 

Era o zi de toamnă târzie, cerul plumburiu dă din ce în ce mai des semne de ploaie şi covorul multicolor al frunzelor galben-arămii ce acoperă întreg cuprinsul pădurii, semn că iarna este aproape. Potecile şi drumurile acum sunt acoperite de un strat gros de frunze. Moartea naturii e anunţată şi de imaginea codrului de la verde la galben auriu şi roşu aprins. Liniştea pădurii depline este deranjată de susurul izvoarelor şi zgomotele asurzitoare ale unui cârd de păsări, care pătrund văzduhul. La baza unui copac bătrân, o veveriţă cu coada stufoasă îşi adună alune pentru iarnă. Păsări de toate felurile se îndreaptă spre ţările calde fiind tot mai minuscule pe măsură ce se îndepărtau, iar greierii, cei care toată toamna au cântat, au plecat la mica şi harnica furnică, care tot timpul a adunat provizii pentru iarnă. Toamna e, aşadar, pe sfârşite; codrul îşi leapădă veşmântul şi provoacă tristeţe în sufletele oamenilor, dar în acelaşi timp aduce bucurie în inimile copiilor ce aşteaptă prima zăpadă. Dar, dincolo de această lume mică este un tărâm fermecat în care nu oricine poate intra. Iată, un tufiş mic din care dintr-odată a ţâşnit un elf mic şi verde cu nişte papuci mari cât el, a început să mă muşte. După ce şi-a dat seama că nu vreau să le fac rău, m-a condus la grupul lor, ascuns între pletele unei sălcii unde unicornii zburau, susurul apei curgea lin într-o cascadă învolburată, scurgându-se într-un lac cristalin, unde florile dansau, animalele vorbeau şi totul era viu şi vesel. Nu oricine poate intra în această lume magică a veseliei. 

Diana Nicoară 

Pădurea, locul minunăţiilor, un loc atât de frumos, unde totul se află în armonie. Liniştea îmbrăţişează întreg ţinutul cu splendoarea ei. Spiriduşi, elfi, veveriţe, iepuraşi şi multe alte vieţuitoare sunt prietene şi trăiesc împreună în acest ţinut de basm. Lacul domol curge lin, munţii nestingheriţi privesc întreaga mişcare. Toţi sunt complet atraşi de întregul farmec care mişună prin jurul lor. Însă, nimeni nu ştie ce se întâmplă noaptea, momentul propice visării. În inima pădurii, lângă lacul adormit, şapte zâne apar în mijlocul nopţii. Nimeni nu ştie asta. Ele opresc pentru un moment timpul în loc şi împreună dansează în jurul lacului. Întreaga pădure este cuprinsă de o lumină orbitoare. Florile, fluturaşii, copacii, elfii, spiriduşii, iepuraşii iau parte la „Sărbătoarea nopţii”. Zânele i-au fermecat cu magia lor, uitând de toate. Toţi se simt atât de bine, totul este perfect. Acest lucru se întâmplă în fiecare noapte, dar dimineaţa nimeni nu îşi mai aminteşte nimic, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este ceva cu totul deosebit. Aici totul este diferit: prietenia, înţelegerea şi comunicarea ce pare că vrăjeşte. Toţi se înţeleg, sunt prieteni. Pădurea reprezintă un loc plin de mister şi farmec, fiinţe cuprinzătoare, comoara de aur a întregii omeniri. 

Ana Pampu 

Este o sâmbătă după-amiaza dezmierdată de vântul plăpând de toamnă. Mă plimb domol pe poteca împodobită de frunzele şi nucile îmbrăcate în cămăşi de culoarea verde-crud zdrenţuit din care curge mustul amar. Stratul gros al frunzelor galbene-maronii mărgineşte cărarea. Pădurea fiind tristă, aproape moartă de ignoranţa verdelui, este acum pustie. Singurii amici care i-au mai rămas sunt vântul şi frigul. Magia locurilor tainice ar putea însemna o minunăţie pentru mulţi dintre noi , mă uimeşte cu farmecul pe care îl aduce toamna, schimbând ceva „foarte frumos” în ceva trist cum parcă „nu a mai văzut lumea”. Trec pe lângă covorul de frunze, împingându-le cu piciorul uşor, şi cu ajutorul vântului amestecându-se cu celelalte surori. Singurul element care şi-a păstrat puritatea şi limpezimea este lacul. Covorul nesfârşit de frunze împreună cu copacii trişti, deoarece şi-au pierdut mulţi fraţi, maroul fiind culoarea lor de bază. Fiecare vieţuitoare mai mică rămasă este speriată de tunete şi fulger, iar ploaia şi vântul care ridică frunzele, picăturile care o izbesc pe fiecare de tulpina copacilor (accentuându-le culoarea) primesc o culoare accentuată de spectrul toamnei. Răcoarea seri se aşterne uşor peste pădure la fel şi noaptea. Îmi deschid umbrela şi cu paşi mărunţi mă îndrept spre casă. 

Tasa Răspop 

Întunericul pune stăpânire pe elfi Pădurea noastră este plină de mistere. Orice vietate are o poveste anume. Dar acum intrăm în adâncul pădurii unde elfii ne povestesc o întâmplare de neuitat pentru ei. Aici, în adâncul pădurii era ţara elfilor. O ţară liniştită dar misterioasă şi ciudată. Elfii lucrau împreună, se ajutau, era o ţară ideală pentru ei, însă întotdeauna erau cu ochii în patru ca nu cumva să vină vrăjitoarea Dragona şi să-i împietrească. Vrăjitoarea locuia într-un loc întunecat şi urât. Elfii se distrau cu tot felul de jocuri, dar iată că dincolo de tufişuri pândea răul ca pasărea răpitoare care-şi aştepta prada. În acel moment veni regele elfilor. Acum prada era chiar în faţa vrăjitorii care vroia cu orice preţ să-l împietrească. Vrăjitoarea plecă, iar cei cinci elfi se gândeau la un plan ca să o înfrângă pe vrăjitoare. Unul dintre ei a spus că dacă colierul vrăjitoarei se va sparge atunci nu va mai avea loc nicio magie, iar elfii vor fii liberi. Au stat până s-a înserat, apoi au plecat să-i salveze. Dacă regele era împietrit timp de o lună, atunci în lumea elfilor s-ar fi lăsat întunericul definitiv. Când cei cinci elfi au ajuns la castel au văzut gardieni şi zburătoarele care zburau deasupra castelului, dar care nu aveau privirea ageră noaptea Au mai rămas deci de păcălit gardienii. Au dat înconjurul castelului şi făcură o frânghie din liane. Au aruncat frânghia ca un lasou pe fereastra castelului şi începură să urce unul câte unul. Ajunşi acolo, în camera vrăjitoarei, merseră încet după colier. Unul dintre ei călcă pe piatră, care era de fapt o capcană iar elful fusese pe loc împietrit. Ceilalţi elfi începură să se vaite neştiind ce s-a întâmplat, dar după ce s-au tot văitat au început din nou să meargă cu atenţie şi iată că trei dintre ei au fost prinşi într-o sferă. Cel de al cincilea nu ştia ce să facă; simţea în inima lui ceva puternic şi deodată înaintă încet până ajunse la vrăjitoare şi îi smulse colierul de la gât şi îl aruncă. Colierul se sparse iar magia se spulberă. Elfii erau liberi, iar vrăjitoarea nu mai avea putere. Vrăjitoarea se trezi şi chemă gărzile. - Luptaţi pentru libertate! strigau elfii. Au început să se lupte. Un elf căzu cu o rană gravă la picior, apoi un alt elf căzu. Tot mai mulţi gardieni veniră iar un elf găsi cartea de vrăji a vrăjitoarei iar pe prima pagină scria: "Cu iubirea adevărată poţi face ce vrei fără a avea vreun colier sau vreo baghetă magică". Elful rosti o magie şi deodată se deschise un portal care duce într-un loc departe de elfi. Portalul luă armata şi pe vrăjitoare. - O să ne mai întâlnim noi, elfilor! răcni vrăjitoarea furioasă. Elfii plecară fericiţi şi sărbătoriră înfrângerea vrăjitoarei. Şi dacă te plimbi în pădure s-ar putea să-i auzi pe elfi şi poate îţi voi povesti o legendă de-a lor. 

Mihaela Solomon 

Pădurea fermecată 

Era odată un băieţel. Acelui băieţel îi era frică de pădure. Spunea că în pădure există multe fiare sălbatice. Era adevărat. Aşa că, într-o zi s-a hotărât împreună cu mama lui, să-şi învingă teama. Au mers în acea zi în pădure. Ajunseră acolo. Băiatul o ţinea de mână pe mămica lui. Mama lui i-a spus că nu o să se întâmple nimic cât o să fie împreună. Băiatul nu a crezut-o pe mama lui. Atunci au intrat în pădure. Aici era un soare încântător. Se auzeau unele zgomote. Băieţelului îi era tare frică. Au mai mers încă un pic şi deodată a apărut în calea lor o pajişte de flori, ierburi şi câte şi mai câte.. Băieţelul i-a spus mamei că pădurea nu este un loc fioros, dimpotrivă, un loc minunat. Din acea zi băieţelul fricos a devenit băieţelul curajos. Şi în fiecare zi când era cald afară mergea în pădure singur. 

Teodora Conțiu 

Era o zi de vară soarele apunea. Cerul era roşu, iar soarele era precum o stea căzătoare, divin şi misterios ca o floare care se deschide dimineaţa şi se închide seara. Se ivi luna precum o lumină în întreaga imensitate a întunericului. Tot cu ea apăruseră şi stelele, luceafărul-stea strălucitoare, semnificând dragostea şi voluptatea imaculată a divinităţii. Era o linişte deplină în întreaga pădure, gâzele se auzeau bâzâind, copacii şuierau lin prin vântul cald al verii. Era atât de mângâietor mirosul ierbii şi al fânului uscat, o poveste de vis..., din care nu mai aveai scăpare decât dimineaţa când soarele se dezmorţea şi ieşea iarăşi în întreaga făptură a naturii.

Daniela Totoroanță 

A fost odată ca niciodată, un împărat care avea trei fii, iar cel mai mic numit Prâslea. Când Prâslea avea 12 ani, tatăl său i-a promis că dacă va fii cuminte, când va împlini 20 de ani va avea permisiunea să meargă în pădurile vrăjite: una de argint, una de cristal şi una de aur. Toate aceste trei păduri vrăjite erau îngrijite de preafrumoasa Lorelai. Lorelai era o fată tânără, foarte frumoasă, şi oricine se uita la ea era orbit de o frumuseţe nemaiîntâlnită până atunci. Părul de aur, ochii de sticlă, iar rochia sa învăluită în aur şi parfum. Ea mai avea încă două surori. Pe cea mai mare – Crăiasa Argintului şi pe cea mijlocie – Crăiasa Diamantului, iar ea, cea mai mică. Când Prâslea a împlinit douăzeci de ani, el a primit un cal alb de la tatăl său. Tot castelul era într-o mare sărbătoare, dar mai era încă un moment important „călătoria spre pădurile vrăjite”. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu raniţa în spate, s-a suit pe cal şi a plecat. Cu toate că drumul era lung şi anevoios, deoarece avea de mers şapte zile şi şapte nopţi, dar într-un târziu a ajuns la marginea pădurii de argint, de unde a mai mers două zile şi două nopţi iar într-un târziu a ajuns în inima pădurii de argint care era păzită de o oaste mică formată din şase persoane. Acel castel era condus de „Crăiasa Argintului” care era sora cea mai mare a preafrumoasei Lorelei. Crăiasa Argintului a poruncit ca Prâslea să aibă parte de un ospăţ, iar apoi să fie lăsat să plece mai departe. Înainte ca Prâslea să plece mai departe, Crăiasa i-a spus: - Ţine minte, drumul tău e înainte! Tot mergând el, ajuns la marginea „pădurii de cristal”, care era condus de „Crăiasa Diamantului”, iarăşi a poruncit să aibă parte de un ospăţ iar Crăiasa Diamantului i-a spus: - Ţine minte, drumul e primejdios dar nu ai voie să te întorci din drum: Drumul tău e înainte. După ce a mers douăsprezece zile şi douăsprezece nopţi neîncetat, a ajuns în inima pădurii de aur. Acolo era un castel foarte mare din aur care era înconjurat de un zid de şase metri înălţime. El a fost invitat de slujnicele Preafrumoasei în curtea castelului. Castelul de aur avea un turn foarte înalt iar în vârful turnului se afla odaia Prea-frumoasei Lorelai de unde veghea asupra castelului ei. Nimeni nu intra, nimeni nu ieşea fără ca să ştie. Când Lorelai l-a văzut prima dată pe Prâslea s-a îndrăgostit pe loc de el, dar şi Prâslea când a zărit-o în vârful turnului s-a îndrăgostit de frumuseţea ei: la soare se putea uita dar la ea nu. După ce Lorelei a coborât, Prâslea a cerut-o de soţie, iar celelalte surori ale ei au cunoscut pe fraţii lui şi s-au căsătorit fiecare , iar nunta lui Lorelei cu Prâslea a ţinut douăsprezece zile şi douăsprezece nopţi, apoi au avut doi copii. Ele l-au cunoscut pe tatăl lui Prâslea şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.