Ioan Lucian Popa
Departe,
sub un
deal numit
”Rupturi”, că-i rupt
de şele,
Acolo-i
satu-ndepărtat
Şi casa
mamei mele.
Cândva
în serile de Mai
Ca
iarna-n şezătoare
Doineau
ciobani în vârful lui
Sub
cerul plin de
stele.
Acesta este un fragment din
poezia ”Destin de mamă” scrisă de poetul
Ilie Ivănuş, născut în satul Alămor.
Această poezie a fost scrisă la Budapesta, în anul 1977.
Prin această poezie autorul îşi exprimă dorul de casă, de familie şi de
satul natal; domnul Ilie Ivănuş fiind plecat
departe de casă şi de ţara lui.
Cadrul natural
Satul Alămor se află în partea de Nord-Vest a judeţului Sibiu şi în
Nord-Vestul Sibiului, care este şi reşedinţă de
judeţ. Satul Alămor face parte din comuna Loamneş,
alături de satele Loamneş, Mândra,
Haşag, Armeni şi Sădinca. Alămorul se învecinează cu teritoriul localităţilor
Armeni în partea de Nord, Topârcea în partea de Vest, Ocna Sibiului în partea de Sud şi Loamneş în
partea de Est. Distanţa de la Alămor la Sibiu este de 33,4 km, iar distanţa de
la Alămor la sediul comunal este de 7
kilometrii. Alămorul se află la 435 metri deasupra nivelului mării .
Electrificarea s-a făcut
în anul 1959. Alimentarea cu căldură se face cu gaz
metan introdus abia în anul 1995.
Telecomunicaţia se face prin reţea telefonică.
Geomorfologia
Din punct de vedere al terenului, Alămorul are un teren frământat de alunecări, prăbuşiri, râpe şi ravene.
Clima
Climatul are un
caracter temperat-continental,
iernile nefiind prea aspre, iar verile prea călduroase cu precipitaţii bogate. Temperatura începe să crească tot mai mult vara
şi începe să scadă tot mai mult iarna.
În vara anului 1985 se înregistra o temperatură
medie de 19,1˚C, iar în iarna
aceluiaşi an temperatura
medie era de
-1,9 ˚C . În prezent temperatura medie a verii depăşeşte 23˚C ,
iar cea a iernii ajunge
până la -6 ˚C.
Flora
Flora este foarte bogată, cuprinzând aproximativ 700 de specii de plante cu flori şi peste 2000 de
specii de plante fără flori, respectiv
muşchi, bacterii, alge, ciuperci şi licheni .
Fauna
Fauna satului este la fel de bogată şi diversificată ca şi flora. Aici se găsesc mamifere precum lupul,
vulpea, cârtiţa şi căprioara; păsări
precum cucul, ciocârlia, bufniţa, barza şi cioara; reptile precum şopârla şi
şarpele; amfibii precum broasca ;
moluşte precum melcul şi viermi precum râma
şi lipitoarea.
Biserica
Biserica creştină s-a despărţit în anul 1054 în biserica răsăriteana (ortodoxă) şi biserica apuseană
(catolică). În anul 1517 mai multe confesiuni protestante au apărut
în urma despărţirii de biserica catolică. Primele consemnări ale existenţei unei
vieţi religioase le găsim în anul 1330,
când Alămorul avea o parohie
romano-catolică condusă de preotul Albert Plebanus. În perioada principilor Ardealului şi Alămorul a fost stăpânit de aceştia dându-i pe
bani în arendă unor străini, ce preiau conducerea satului făcându-i
pe români iobagi. Fiecare stăpân își
promova propria religie.
În această perioadă ortodocșii aveau parohia şi preotul lor, primele
consemnări ale acestei religii apărând doar în anul 1609. Interesul pentru
catolicism e menţionat în textul diplomei date de împăratul Leopold I în data
de 14 Aprilie 1699, care spunea: ”Aceia
dintre preoţii de rit
grecesc, ce vor mărturisi la
catolici şi vor declara că ei recunosc
pe Înaltul Pontifice, se vor bucura de privilegiile
preoţilor catolici”.
Astăzi în Alămor există două biserici: una ortodoxă şi una
greco-catolică; două comunităţi care trăiesc în armonie.
Portul popular
Alămorul este un sat în care
tradiţiile şi obiceiurile sunt păstrate foarte bine. Pe lângă tradiţii şi
obiceiuri, portul popular est la fel de
bine păstrat ca şi
la început.
Bărbaţii erau îmbrăcaţi
astfel: purtau o cămaşă
din cânepă sau bumbac apoi odată
cu trecerea timpului cămeşile au început să se facă din clini (barburi).
Cămeşile aveau mâneci largi, cusute cu
modele din aţă neagră, iar pe
piept şi pe spate aveau
cusute diferite motive
tot cu aţă neagră.
Peste cămaşă se pune şerparul, care este un
brâu din piele lat şi frumos
ornamentat. Vara se poartă
un pieptar negru
din postav, iar iarna unul
din piele de
miel. Vara se poartă cioareci
de bumbac, iar iarna de
lână pentru a
ţine cald.
În cap bărbaţii poartă o căciulă neagră din piele de miel doar iarna, vara purtând o pălărie
neagră cu boruri mici.
Pe vremuri în picioare se purtau opinci, dar acum
se poartă bocanci. Încă şi în zilele noastre, unii
bărbaţi mai în vârstă poartă portul popular în care au crescut atât
în zi de sărbătoare , cât şi
în zi de
lucru.
Femeile purtau ie din pânză albă, cusută cu modele din aţă neagră. Poalele, cătrinţele,
pieptarul, cârpa cu ciucuri,
pantofii şi papucii
întregi completează costumul
femeiesc . Brăcia în culorile tricolorului românesc, încinge de 3
ori mijlocul femeilor.
Obiceiuri de
Crăciun şi de Paşti
În ziua de Ajun al Crăciunului, copiii de şcoală (între 6 şi 13 ani) merg
în grupuri sau singuri la colindat pentru
a vesti naşterea Domnului Isus Cristos, având o stea
în mână precum steaua de la răsări. Copiii pornesc dimineaţa
şi se întorc acasă la amiază.
Ei colindă de la cele mai simple colinde ”Colinduţă pe butuc” la cele mai grele: O, ce
veste!, Deschide uşa, creştine!
Pe vremuri aceştia primeau ca răsplată pentru colindul lor nuci, mere,
colaci şi rareori bani. În zilele
noastre copii sunt răsplătiţi cu bani,
prăjituri şi suc.
Seara, băieţii mai mari de 16-19 ani, îmbrăcaţi în portul popular de june,
se adună în cete de 8-10 persoane şi
pornesc la colindat şi ei.
Tinerii colindă În oraşu ', Iosif şi
Maria, Coborât a coborât, însă aceştia
primesc drept răsplată
cozonac, prăjituri, vin şi bani.
În prima, a doua şi a treia zi de Crăciun, băieţi de
14-15 ani formează două grupuri de ”Crai”, a câte 5 persoane fiecare
grup. Băieţii pregătesc o scurtă scenetă în care ne este prezentat cum magii şi Irod încearcă
să-L găsească pe pruncul Iisus. Fiecare
copil are rolul său. Un băiat este regele
Irod, altul este Melhior, altul este Gaşpar, altul este
Valtezar şi altul este Îngerul.
Ei merg pe rând la cele două
biserici din sat şi colindă, interpretează sceneta, apoi
după slujbă merg
pe la casele oamenilor.
În ceea ce priveşte bucatele pregătite pentru masa de Crăciun, ele sunt făcute cu multă dragoste de
mamele şi bunicile noastre. Ele
pregătesc cozonaci cu nucă şi rahat, pâine în cuptor, sarmale din carne de porc
şi varză murată unde mai pun şi un ciolan afumat, sau un sânjerete, sau o ţâră de
slănină afumată, să fie cât mai bune; iar cele mai pricepute fac
şi prăjituri, ca la oraş.
Obiceiurile de Paşti sunt foarte simple, în comparaţie cu cele de Crăciun. Oamenii îşi pregătesc
casele, dar şi sufletul pentru a primi
Lumina lui Hristos; merg la slujba de
înviere, iau paşti, se salută cu ”Hristos a înviat! /Adevărat a înviat!”.
În prima zi de Paşti, fetele merg prin sat după ouă roşii. Mai
demult, copiii se bucurau de oul roşu, dar astăzi, pe lângă oul roşu se mai dau şi bani, şi totuşi, de la an la an, sunt
tot mai puţini
copii care urmează acest obicei.
Masa de Paşti este bogată în bucate, de la drob de miel, la ciorbă de miel, la friptură de miel,
ouă roşii, cozonac, şi prăjituri, de la
cele de demult, la cele mai sofisticate şi delicioase, în funcţie de priceperea
gospodinei.
Ceea ce face ca sărbătorile de Crăciun şi de Paşti să fie aşa de frumoase, este acea atmosferă de
bucurie datorată sărbătorii, cât şi
faptului că familia se reîntregeşte, iar părinţii au datoria de a transmite aceste obiceiuri
copiilor, şi apoi, din generaţie în generaţie.
Nu lăsaţi să se piardă ceea ce este frumos, obiceiurile, portul
popular, cântecele, pentru că ele reprezintă zestrea românilor!
Tatiana-Gabriela Barac
Alămor,
colţul meu de rai
Satul Alămor, satul copilăriei mele, colţul meu de rai, locul
binecuvântat de Dumnezeu cu oameni harnici şi frumoşi, care au ştiut să
învârtească jocul, dar şi să lucreze pământul care a dat roadele necesare
vieţii de zi cu zi.
Retrăiesc viaţa satului de altădată prin spusele părinţilor şi ale
bunicilor, care-mi povestesc că satul dintre dealuri era frumos în toate
anotimpurile.
Iarna îmbracă covorul alb de zăpadă, iar uliţele satului şi dealurile din
împrejurimi răsunau de chiotele copiilor cu obrajii roşii şi bucălaţi, care
trăgeau săniile prea grele pentru ei. Nămeţii erau "cât casa", iar
copiii mai mici străbăteau cu greu prin potecile înguste drumul de acasă până
la şcoală.
Primăvara „se arată” uşor, prin topirea zăpezilor, prin cântecul
păsărilor, prin munca la
câmp, prin jocurile specifice copiilor: de-a clenciu, de-a copca-n fugă.
De unde mingi deosebite? De unde televizoare şi calculatoare?! Dar, copii
erau fericiţi şi mulţumiţi cu atât!
Şi după un an de muncă la şcoală venea vara cu mult aşteptata vacanţa
mare.
Vacanţa presupunea timp liber, dar şi munca în gospodărie şi pe câmp
alături de părinţi. De mici, copii erau duşi la lucru, iar la umbra căruţelor
aceştia dormeau, dar de cele mai multe ori plângeau până când mamele aveau timp
de ei. La amiază, „în crucea zilei” toată lumea se aşeza la umbră, mâncau, apoi
dormeau „un ceas”; unii care nu aveau somn cântau cântece de dor şi jale: Alăturea cu drumu'/ Ara badea cu plugu'./ Ara şi
mai sămăna/ Şi din gură blăstăma/
Măicuţă, al meu noroc,/ Mi l-ai ars cu lemne-n foc...
Copiii mai măricei rămaşi să vadă de gospodărie, colindau grădinile
vecinilor după fructe şi spre seară se întorceau cu „sânul de cireşe plin”. La
marginea satului, jirăzile de paie
constituiau un punct de joacă atractiv: copiii se căţărau pe jirazi, apoi îşi
dădeau drumul ca de pe o trambulină! Nu de puţine ori erau prinşi de oameni şi
fugăriţi până acasă.
Seara, grupaţi pe uliţe, copiii se jucau de-a opi-sena, iar unii cântau şi
ascultau poveştile celor veniţi de la şcoli mari de la oraş – Sibiu, Cluj, etc.
Toamna venea cu iureşul culesului – pe câmp, la vie, dar şi cu plecatul
la şcoală: bucurie pentru unii, tristeţe pentru alţii.
După terminarea treburilor pe câmp începeau şezătorile şi pregătirile
pentru obiceiurile de iarnă (colindul, pluguşorul, Boboteaza).
S-ar putea spune multe despre satul meu, dar am încercat să prezint pe
scurt activitatea oamenilor de demult comparativ cu activitatea din prezent. Se
încearcă menţinerea tradiţiilor şi obiceiurilor vechi care ne reprezintă, dar
suntem deschişi spre nou, spre modern, cu condiţia ca acestea - modernul şi
noul să aducă ceva bun, care să ne reprezinte
şi care să menţină satul nostru la nivelul de „sat cu oameni harnici şi frumoşi,
care ştiu să învârtească jocul, dar şi să lucreze pământul”.
Şi, ca altădată copiii urmau cu greu cursurile unor şcoli, astăzi şcoala
este la îndemâna tuturor cu condiţia ca aceştia să vrea „să facă şcoală”.
De aici de lângă Rupturi – satul binecuvântat de Dumnezeu s-au ridicat şi
au pornit spre lume profesori, medici, ziarişti, preoţi, ofiţeri, ingineri, dar
şi cei rămaşi fac cinste satului.
A venit primăvara! Liniştea satului este tulburată de agitaţia
pregătirilor pentru oaspeţii care îi aşteptăm.
Solomon Claudia
O
legendă spusă de bătrânii satului
pare să
confirme întrucâtva originea denumirii satului Alămor. Astfel, spun bătrânii,
odată asupra satului s-ar fi abătut o mare „nenorocire” - fie ea boală, război,
foamete, foc care „a şters totul de pe faţa pământului”.
Bărăganul şi După Curtea erau părţi locuite de saşi.
În urma acestei nenorociri cei scăpaţi cu viaţă ar fi părăsit satul,
prevenindu-i pe cei întâlniţi în cale să nu se îndrepte spre sat pentru că
acolo „Alles Mor” - „Toate mor”.
Satul care totuşi a renăscut s-a numit Alămor.
Locuitorii satului meu poartă costumul popular din Mărginime, de culoare
alb-negru. Costumele vechi „zac” ani de-a rândul în lăzile de zestre ale
femeilor şi sunt „curiozităţi” pentru tineri. Bărbaţii purtau hainele româneşti
şi în zilele de lucru, nu numai la sărbători.
La sărbători, tinerii, fetele, femeile, bărbaţii şi copiii, îmbrăcau
hainele româneşti cu mândrie, iar oamenii bătrâni spuneau „că au înflorit
uliţele satului” când treceau grupuri de oameni astfel îmbrăcaţi.
Portul femeiesc din Alămor se compune în general din: cârpă, ie, poale
(fustă), pieptar, dar bătrânii îi spun cheptar, crătinţă, şorţ, brăcie, iar în
picioare se purtau cizme, apoi pantofi şi păpuci întregi.
Pe cap femeile purtau o cârpă neagră cu flori şi ciucuri, dar mai târziu,
în zilele noastre, cârpa este doar de culoare neagră şi ciucurii lungi de
mătase.
Iarna, femeile îşi acopereau capul cu cârpă de lână de culoare neagră,
albă sau gălbuie, ţesute în război sau făcute cu acul: pe margini au o cipcă
(dantelă) de aproximativ 10 cm de care se agăţau ciucuri.
Ia românească purtată de femei era ornamentată bogat, cu urme discrete de
negru, galben, roşu şi albastru; cu timpul s-a recurs la folosirea unei singure
culori – neagră care
se cosea pe jolj alb. Mânecile sunt largi, strânse în partea de jos, cusute cu
2 sau 3 rânduri de „ciocănele” lângă care se cos modele mărunte numite
„clence”. Între acestea se coase „şirele” alcătuite din frunzuliţe şi flori.
Portul bărbătesc este alcătuit din: pălărie, căciulă, chimeşe, cheptar,
şerpar, cioareci, clichin şi păpuci tocmiţi.
Vara, bărbaţii poartă cheptare despicate, negre de postav cu nasturi
negri, iar iarna poartă cheptare de piele (chele).
O piesă nelipsită din portul popular ciobănesc este cojocul din chele de
oaie cu lână întoarsă pe care ciobanii îl purtau numai când erau cu oile pe
vreme rece, iar aceştia îl purtau numai pe umeri.
Satul Alămor, aflându-se în zonă de deal se caracterizează prin
agricultură şi creşterea animalelor în special ciobănitul, ca ocupaţii
principale ale locuitorilor satului.
La noi, în satul Alămor, sunt păstrate foarte multe obiceiuri dar şi
costumele populare.
În seara de ajun băieţi merg cu junii şi colindă. Costumul junelui era
compus din: chimeşă albă, şerpar, cioareci de lână, cherpar din chele, ghete şi
de asemenea pălărie frumos împodobită, zdrâncănele şi bâtă.
Pălăria care era frumos împodobită avea pene de păun care simbolizau
mândria juneţii.
La lăsatul postului de Paşti, femeile sunt ocupate cu coacerea
plăcintelor, iar copiii sunt preocupaţi de scâlchit. Pe înserat, toată lumea
iese afară să vadă focurile şi mai ales să audă strigăturile adresate fetelor
şi feciorilor rămaşi necăsătoriţi. Băieţii mai mari îşi pregătesc „bâte
zdravene”, dar şi roate de cauciuc cărora le dau drumul aprinse la vale din
vârful dealului Rupturi sau Dos.
Satul Alămor aşezat la interferenţa celor două zone folclorice Mărginimea
Sibiului şi Valea Secaşului păstrează un bogat repertoriu de cântece, păstrează
cu sfinţenie obiceiuri şi datini legate de sărbătorile
de peste an, iar alămorenii în special bărbaţii îmbracă şi astăzi cu mândrie
„hainele româneşti”.
Şi aşa cum femeile grijesc în lăzile de zestre hainele de duminica şi
ţesăturile – covoarele, lepedeaua, chindeauă şi străţi, alămorenii mei au o ladă
de zestre a sufletului pe care am deschis-o şi în care am găsit adevărate
comori exprimate în cântece de dor, de jale, de dragoste, de joc, în cuvinte
amestecate cu lacrimi de bucurie sau supărare cu părere de rău după vremurile
trecute.
O parte din datinile şi obiceiurile legate de anumite momente din viaţa
omului sau de sărbători îşi păstrează şi astăzi „amploarea” în desfăşurare –
datini şi obiceiuri legate de sărbătorile de iarnă. Altele se păstrează, încă,
dar „mult simplificate”.
Strigăturile, cântecele, fragmentele din obiceiuri spuse de oamenii din
sat arată „că aşa ştiu ei de la muma, de la tata” sau că „acesta este un cântec
pe care-l cântă socru-meu”.
Astăzi, portul popular este specific Mărginimii, adică de culoare
alb-negru, purtat zilnic de bărbaţii mai în vârstă (babu lu Mărinucă), iar în
sărbători şi de femei şi tineri.
Cred că acest „tezaur” de cântece în special, ar trebui pus în valoare de
tinere talente din sat, afirmând fără teamă de a greşi că aici, la noi în sat,
existau cântece autentice, de o deosebită valoare artistică.
Teodora Popa
Povestea noastră
În urmă cu
patruzeci şi doi de ani, în
Alămor, în casa familiei lui Isaia şi Ana Popa, a luۥ Buduc, se năştea primul copil pe nume Ioan
Popa. Familia a fost extrem de fericită, ca toate familiile atunci când li se
naşte un prunc, mai ales tatăl, căruia i s-a născut un fecior care-i va duce
numele mai departe.
Fericirea familiei lu Saia, luۥ
Buduc nu a fost de lungă durată, deoarece stâlpul casei, Isaia Popa, tatăl
pruncului Ioan Popa care avea un an şi jumătate, cade, moare, năruind toată
fericirea şi liniştea de până atunci.
O mamă tânără, de douăzeci şi doi de ani, acum văduvă cu un copil de un
an şi jumătate se întoarce în casa
ei, unde a copilărit, şi cu greu şi jele priveşte spre ziua de mâine. Copilul
creştea cu dragostea mamei şi a bunicilor din partea mamei, dar şi a bunicului
din partea tatălui.
Băiatul se juca prin curtea şi grădina casei, iar în zilele reci de iarnă,
în odai caldă unde îi
plăcea să se joace ,,De-a popa“; îşi punea o năframă pe umeri reprezentând
hainele preoţeşti, iar dintr-o cutie şi
un fir de aţă îşi făcea o cădelniţă, şi
rostea câteva replici: ”Amin”, rugăciuni auzite la slujbă unde-l duceau mama şi
bunica. Când era întrebat ce se face când va
fi mare, spunea că se
va face popă.
Anii au trecut, iar băiatul Ioan Popa şi-ar fi dorit să meargă la Liceul
Silvic pentru a se face pădurar, poate simţea că se aseamănă cu codrul care
mereu rămân singur. Apoi, visa să aibă
un saxofon la care să cânte, poate că
dorea cu ajutorul lui să alunge tristețea din casa bunicii unde rămăsese, pentru că mama lui se recăsătorise, iar
el rămase cu bunica. Dar, pentru că aceste vise erau costisitoare, au rămas doar
vise...
A urmat Liceul Agricol, la Sibiu, profilul electrotehnic, iar după
treapta a doua s-a transferat la Liceul Agricol din Dumbrăveni,
la profilul veterinar. Ocrotit de Tatăl Ceresc a terminat
liceul şi a lucrat ca tehnician veterinar la complexul de animale de la Mândra, dar pentru puţin timp.
În viaţa
lui şi a mamei sale a urmat o a doua tragedie, de parcă prima nu ar fi
fost de-ajuns. Cel de-al doilea soţ al mamei,
sare să-şi salveze fiul de şapte
ani de la înec, murind împreună cu
acesta. A fost o veste
cumplită, nu doar pentru
familie, ci şi
pentru întregul sat.
Cerul se întunecase, natura urla, şuiera, se zbătea, iar în curtea casei
intrau două sicrie, unul mare şi
altul mic.
Lacul numit Pescărie a răpit
multe vieţi, multe suflete tinere, care au fost luate tribut, poate pentru
nesăbuinţa tinerilor, poate pentru
păcatele oamenilor, sau poate pentru
peştele capturat, cine ştie? După această a doua lovitură, parcă ridicarea
a fost şi mai grea, dar Dumnezeu nu-i
lasă să piară pe cei credincioşi.
Într-o zi, în viaţa tânărului Popa Ioan a intervenit iarăşi bunul Dumnezeu.
Un văr, preot fiind, cunoscându-i faptele, suferinţele şi sufletul, îl
îndeamnă să urmeze cursurile
Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din Blaj.
Cu multă conştiinciozitate şi dragoste de Dumnezeu tânărul se pregăteşte pentru a deveni preot, iar în anul
1996 era absolvent al facultăţii. În
acelaşi an se căsătoreşte şi apoi este
hirotonit preot, întorcându-se în satul său natal şi în biserica unde a cântat pentru prima dată
laudă lui Dumnezeu.
Viaţa preotului Ioan Popa este acum una fericită. Mulţumeşte lui Dumnezeu
pentru tot ce i-a dat, deşi au fost şi suferinţe, dar a crezut întotdeauna în
planul Tatălui Ceresc, şi cu speranţă a urmat calea care i-a fost deschisă.
Este înconjurat de familia sa, dar şi de credincioşii greco-catolici şi nu numai, din satul
Alămor. Trudeşte, atât la munca
câmpului, cât şi la altar pentru ca sufletele
credincioşilor să se mântuiască.
Am toată admiraţia şi respectul pentru preotul Popa Ioan, tatăl meu, căruia îi
doresc ca bunul Dumnezeu să-i vegheze şi
să-i dea viaţă lungă.
Bună ziua!
Mă numesc Gheorghe Țiplic, pentru prieteni,
Ghiță.
Vreau să vă povestesc cum erau șezătorile atunci când erau bunicii mei
mai tineri (fete și feciori).
Înainte de lăsarea postului de Crăciun, fetele din sat și femeile
măritate se adunau la șezătoare, în fiecare sară. Fetele făceau cipcă, șosete
de lână, torceau câlții și caierele de lână.
Femeile bătrâne torceau, făceau sfetăre și cheptare, lucrau de mână.
Gazda se pregătea să-i omenească cu plăcinte cu brânză coapte pe ploaptăn. Mai
târziu, ficiorii veneau la fete și, în glumă le furau fusul sau acul de cipcă,
motiv să iese fata afară să poată povesti.
La șezătoare spuneau bancuri, ghicitori, cântau:
Dacă-ai vint bade-n șezătoare
Nu sta la ușă-n picioare…,
Beau vin și vinars și tot așa o țineau de la unul la altul, până la
Crăciun. La Crăciun mereau la colindat.
La Anul Nou făceau calendarul de ceapă ca să vadă cum este vremea tot
anul, ploios sau secetos. Moșul îmi spunea că luna lui Februarie trebuie să fie
cu zăpadă, să țină cald la holde: ”decât să vezi razele soarelui pe fereastră,
mai bine să urle lupul la fereastră!”
Când durduia prima dată: ”acum putem începe slănina și, tot el zicea că
”tunetul din martie prevestește un an bogat. În aprilie semăna cucuruzul,
picioicile, legumele și ca să răsară toate cele semănate, vremea trebuia să fie
ploioasă în luna lui mai.
Zicea moșul către mine: Mă cochile, ploile din mai înmulțesc fânul. Dacă
în mai nu se uscă gluga păstorului, vitele vor avea pe iarnă mult nutreț. Dacă
plouă-n mai, mânci mălai.
Și, tot așa, și-am încălecat pe șa și v-am spus povestea mea.
Ioana Solomon
Descântece
Cu ceva timp în urmă (dar şi astăzi) omul nu-şi putea explica anumite
„stări de rău” de aceea el recurgea la „leacuri băbeşti” şi la descântece.
Când unei persoane îi „este rău” şi
nu şie de ce, se presupune că este deocheat (adică cineva „S-a uitat
într-un anume fel la el”) astfel într-un pahar cu apă „i se sting cărbuni”;
dacă aceştia „se duc la fundul paharului” acea persoană este deocheată.
Se spune rugăciunea „Tatăl nostru” şi apoi se zice:
De-o fi deocheat de bărbat,
Să-i moară calul;
De-o fi deocheat de muiere,
Să-i crape țâţele;
De-o fi deocheat de fată mare,
Să-i cadă cosiţele;
De-o fi deocheat de vânt,
Să se ducă până mâine!
Cel deocheat bea de trei ori apă, este uns apoi de trei ori în formă de
cruce cu apă pe frunte, la inimă şi pe mâini, apoi apa rămasă se aruncă la
ţâţâna porţii pentru ca răul să fie zdrobit de aceasta.
Când oamenii se speriau tare de ceva „li se stingea cositorul”. Astfel,
persoana respectivă se acoperea pe cap cu o cârpă neagră, în timp ce descântătoarea
punea puţin cositor într-o lingură pe care o ţinea deasupra ploaptănului, să se topească.
Într-o farfurie cu apă ţinută deasupra capului bolnavului se turna
cositorul topit în timp ce se spune rugăciunea „Tatăl nostru”.
În apa rece din farfurie cositorul „se alegea” după forma obiectului,
animalului de care s-a speriat omul respectiv (maşină, siringă).
Descântece pentru negi:
Ieşi negaţe, ieşi clocite
Că ţi-oi pune aşternut de cărămidă,
Perină de rogojină;
Cu mâna te-oi lua
Şi-n apă te-oi arunca,
Să rămâie (numele
persoanei) curată şi luminată,
De Maica Domnului lăudată.
„Dulcele” este timpul şezătorilor, sezonul nunţilor şi vremea
minciunilor.
Cerutul (peţitul) fetelor era făcut de tatăl feciorului. Acesta, ajuns la
casa fetei după ce da bineţe gazdei, era invitat în casă, dar răspundea că „nu
a venit să şadă prea mult”, că se cam grăbeşte, dar totuşi a venit cu „o
treabă”.
Din vorbă în vorbă, peţitorul mărtu-riseşte scopul vizitei, spunând clar
gazdei:
„Io am venit să ne-o dai pe Ana de noră!” Uneori, gazda se cam împotrivea
„că fata-i cam tinerea, că nu i-s gata hainele...”
De cele mai multe ori însă gazda era de acord:
„De pe partea noastră să vie dacă-i place de Ion, că noi nu prea ne putem
mesteca în treaba asta!”
După obţinerea răspunsului, părinţii tinerilor se înţelegeau în privinţa
averii pe care o dau fiecare fetei-feciorului. Uneori se făceau adevărate
„târguieli” până la înţelegere.
Dacă tinerii nu se plăceau sau cuscri nu se înţelegeau în privinţa
averii „nunta se strica cu oalele pe foc”.
Cristina Talpoș
Alămor – vatră strămoşească
de datini şi obiceiuri
Legende şi momente istorice
Legenda spune că odată satul Alămor a fost cuprins de molima ciumii.
Oamenii mureau în număr mare, iar populaţia scădea din ce în ce mai mult.
Cu toţii ne întrebăm de unde vine numele de „Alămor”. Sunt multe legende, însă
doar una adevărată.
„Alles” -
care însemna „toate” a fost pus ca prefix al denumirii satului nostru şi „mor” sufixul.
Cum ciuma a cuprins tot, numele satului nostru, tradus însemna „Toate mor”.
Să revenim la ale noastre. Aşa cum spuneam, nu contează denumirea, ci
oamenii din sat. În drumul său măreţ spre Alba-Iulia şi-a făcut apariţia peste
Măgura Loamnăşului şi Măgura Alămorului, Mihai Viteazul. Acesta deschide o
şcoală , unde a studiat şi scriitorul nostru Ioan Barac (1776-1848). Din anul
1300 şi până în 1870 numele s-a modificat: de la Olmur la Almar, de la Almar la Alamar ş.a., până s-a ajuns la denumirea de „Alămor”, care se
păstrează şi în prezent.
În Alămor, ocupaţia Austro-Ungară s-a manifestat prin şcoală în limba
maghiară şi prin ocuparea unei suprafeţe mari de terenuri agricole situate în
zona numită „Meşteaca”.
Groful Teleky avea în Alămor un argat, care supraveghea munca oamenilor
şi se numea „MOATA”.
Amintiri din satul meu
Departe sub un deal numit
“Rupturi”,
că-i rupt de şele,
Acolo-i
satu-ndepărtat
Şi
casa mamei mele.
Cândva
în serile de mai,
Ca
iarna-n şezătoare,
Doineau
ciobani în vârful lui
Sub
cerul plin de stele.
Aceste versuri din poezia lui Ilie Ivănuş ne spun totul. Cât de sus vom
ajunge, ne vom aduce aminte de unde am plecat. Îmi aduc aminte de scriitorul
Ioan Barac, născut în anul 1776 Acesta era fiul unui preot. A învăţat la
colegiul din Aiud, apoi a urmat dreptul la Cluj. Din 1805 până la sfârşitul
vieţii sale este translator la primăria din Braşov.
Barac a decedat în iulie 1848 şi a fost înmormântat cu cântăreţul
bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului. Cea mai frumoasă şi mai
cunoscută operă a lui a fost „Istoria despre Arguir cel frumos şi Elena cea
frumoasă şi pustiită crăiasă”.
Alt poet din Alămor a fost Ilie Ivănuş, născut la 23 februarie 1913.
Acesta a fost obligat ca la vârsta de doisprezece ani să-şi părăsească familia
şi să-şi câştige existenţa. Putem observa tristeţea din sufletul lui, transmisă
prin poezia „Copil din flori”. Cel mai
important volum al lui a fost „Vioara cu cinci strune”. Ilie Ivănuş a fost
profesor de limba română în Ungaria.
Printre mulţi alţii, Ion Radu, interpret de muzică populară, a scris
doina, dar şi „Învârtită de la Alămor”, cântec care se păstrează şi în prezent
, interpretat de copiii din grupul vocal „Micii Românaşi”. Îndrumaţi de doamna
învăţătoare Florea Marilena, din anul 1981, copiii au ajuns să cunoască „viaţa
folclorică”. Aceşti copii talentaţi au dus tradiţia din bătrâni mai departe.
Îmi aduc aminte când îmi povestea bunica că au venit ruşii în sat şi
căutau fete tinere să-şi bată joc de ele, iar străbunicul a ascuns-o în pivniţă
şi a ziduit-o acolo pe ea şi pe sora sa, ca să nu le prindă ruşii. Când au plecat,
bunica de curioasă să-i vadă pe ruşi a ieşit la poartă şi a luat-o un rus în
braţe. Bunica l-a întrebat că de ce o ia în braţe babul şi atunci rusul a sărutat-o,
a lăsat-o jos şi a plecat.
Datini şi obiceiurile
Când vii bade-n şezătoare
Nu
sta la uşă-n picioare!
Uită-te-n
casă de-a rându'
Şi
te-aşează und' ţi-i gându'!”
Iarna, în şezătoare, femeile şi fetele mergeau la o familie unde lucrau
şi cântau toată ziua, iar feciorii veneau la fete şi le luau fusul, ca să
meargă afară după el. Drept răscumpărare, băiatul îi cerea fetei un sărut.
Alt obicei este mersul la clacă. Claca era la un om bogat la care mergeau
fetele la secere. Secerea toată ziua, iar la fata cea mai leneşă îi cânta
cetera la spate. Seara, la cină era aleasă cea mai harnică fată. Fata care lua
cununa era udată de băieţi cu apă.
Femeile se adunau în grupuri şi făceau într-o noapte „ia ciumii”. Pe
aceasta o puneau
într-un par în capul satului, ca să îi ferească pe copii de boli.
La Crăciun, junii veneau la fete, iar fetele împleteau un colac, pe care
îl puneau pe masă. La sfârşit, fata ieşea după băiat. Dacă îi plăcea de acel
băiat, se dădea pe lângă el şi-l iubea să-i dea colacul înapoi. A treia zi de
Crăciun, junii se duceau la fete şi aduceau cărnuri, pe care le găteau şi
mâncau cu colaci, obicei care se numeşte bute.
Sunt foarte multe obiceiuri foarte frumoase, dar nu ar ajunge o viaţă de
om ca să vi le povestesc.
Ne-am întors în timp, care era ca un basm. Să începem un nou capitol din
epoca modernă, adică Alămorul din zilele noastre.
Alămorul în zilele noastre
Din anul 1300 şi până în 2013 s-au schimbat lucrurile. Ca să vă
convingeţi, iată câteva imagini cu: clădirea şcolii, Biserica Greco-Catolică,
Biserica Ortodoxă, căminul, dispensarul.
Deşi timpul a trecut iar oamenii şi locurile s-au schimbat, Alămorul încă
mai păstrează datinile şi obiceiurile de mai demult.
Cu ajutorul doamnei directoare Florea, copiii încă mai învaţă şi în zilele
noastre, Alămorul este numit şi „Vatra strămoşească de datini şi obiceiuri”!
Ne-am bucura mult dacă aţi veni mai des în Alămor! Este un sat deosebit!
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.
Şi-am încălecat pe-o roată şi v-am spus povestea toată!
