din Sfatul Înțelepților

Paula Băncioiu, 14 ani, din Sadu

Despărțirea-n două părți

Se spune că au fost odată doi feciori, frați de cruce care trăiau în satul în care locuiesc și eu, Sadu din județul Sibiu, iar cei doi erau foarte buni prieteni, atât de buni, încât nimeni și nimic nu îi putea despărți.

Prietenia lor era la fel de frumoasă, precum locurile în care trăiau. Dealurile și câmpiile erau într-un milion de culori, pomii făceau rod bun și bogat, iar animalele sălbatice se îmbunau atunci când treceau de semnul de intrare pe locul satului.

Toate au fost bune și frumoase, până când a apărut, ca din senin o prea-frumoasă fată, minunată, cuminte, cu cei 7 ani de-acasă, cum se spune pe la noi. Și pentru că era așa, se înțelege că toate mamele de băieți din sat, o doreau de noră.

Ei, bine, această fată, le-a luat gândurile celor doi feciori. Fiecare încerca să o impresioneze, care mai de care. Când cei doi și-au dat seama că sunt rivali, au început să se urască, iar toată prietenia lor s-a transformat în dușmănie.

La început, ei încercau să se prefacă, ca și cum acest lucru nu se întâmpla, dar cu timpul au înțeles că prietenia de odinioară dispăruse. De aici, până la ceartă nu a mai fost decât un pas. Și atât de mare a fost neînțelegerea, încât duhul dușmăniei intrase și în sufletul celor care le erau alături, fapt care a condus la furie și mâhnire generală, care a spart liniștea și tihna locului. Atât de rău a fost, încât pentru a salva inimile oamenilor a fost nevoie să se întrunească Sfatul Bătrânilor.

Sfatul Bătrânilor avea 7 înțelepți care niciodată nu au dat greș în judecata faptelor oamenilor din aceste locuri. Chiar și așa, pentru această întâmplare, nu au găsit leacul care să alunge supărarea satului, împărțit, din cauza fetei, în două.

Așadar, cum era datul, într-o zi au fost chemați cei împricinați, printre care și prea frumoasa fată care a fost întrebată pe cine iubește mai mult dintre cei doi băieți, la care ea a răspuns că pe fiecare îl îndrăgește în mod egal, dar răspunsul nu a ajutat pe nimeni, din contră. Pusă în încurcătură, frumoasa a decis să renunțe la amândoi, dar nici așa nu a fost bine.

Tot satul era revoltat, iar pacea de odinioară uitată. Cei 7 înțelepți erau obligați să găsească degrabă o soluție, altfel erau toate șansele să se pornească alte ne-norociri, fapt care a condus la o decizie la care nimeni nu se aștepta, anume să se construiască un pod deasupra râului, iar o parte, din cele două părți învrăjbite ale satului, să se mute acolo, ”peste râu”.

Niciuna din tabere nu s-a grăbit să treacă podul, locul fiind necunoscut și pământul înțelenit, dar de dragul vremurilor bune de odinioară, o parte a traversat râul și și-a continuat acolo viața, până în zilele noastre. Azi, Sfatul bătrânilor nu mai există, nici motivele de supărare nu mai sunt atât de mari, oamenii din Sadu încearcă să aducă în viața lor pacea de demult, dar oricum ar fi, e bine să ai în prejma ta cel puțin un înțelept.

Radu Băncioiu, de 10 ani, din Sadu

Șapte Castele și o comoară

Era odată un împărat bogat care a ascuns o comoară înainte de a muri. Aceasta a fost ascunsă în Pădurea Monștrilor Multicolori, iar cine punea piciorul acolo nu se mai întorcea.

Într-un sat, era un fecior sărac pe nume, Acanas care lucra cu ziua pe la oameni. Odată, l-a auzit un boier vorbind despre o comoară ascunsă. Și-a propus ca din toată sărăcia lui să pună câte un bănuț deoparte. Când a strâns o sută de galbeni, s-a dus la boier și a spus:    

- Bună ziua, boierule! Am o întrebare: cât cereți pe harta comorii?

- De ce, fiule? Degeaba ți-o dau, fiindcă nu vei fi chiar tu cel care o va găsi.

- Pot doar să încerc, spune el cu un zâmbet pe buze.

- Bine, fiule, te costă o sută de galbeni.

- Ia banii, boierule, și văd eu ce voi face...

 Acanas a plecat la drum pe cărarea indicată de hartă. Pe ea erau desenate 7 castele în culorile curcubeului. El ajunge la castelul roșu. Înăuntru erau oameni îmbrăcați în roșu care cântau un fel de imn. Găsește pe peretele dinspre apus o inscripție în care erau desenate semnele: abcdefg. Deasupra unui altar era un înțelept care zice:

- Cauți comoara, tinere?

- Da, urla Acanas cu nerăbdare.

- Atunci, ține acest pergament.

- Mulțumesc.

Acanas pleacă din nou la drum. Pe drum se uită la pergament în care scria: ”Tinere Acanas, îți dau un sfat, găsește repede cuvântul începând cu inscripția Rbcdefg

      Când ajunge la următorul castel observă că este exact ca cel roșu, doar era diferită culoarea: orange. Intră și găsește un alt înțelept care spune:

 - Tinere Acanas, ești puternic, dar oare vei reuși să treci de următoarea probă? Nu vei reuși fără această sabie. O meriți, și

acum grăbește-te, te mai așteaptă multe încercări.       

Acanas urmărește drumul hărții și ajunge la  castelul galben. În drum spre acesta, citește al doilea sfat: Acanas, urmează inițiala ROcdefg.

Ajungând la alt castel, vede la intrare un monstru multicolor. El scoate sabia, iar strălucirea ei topește monstrul. Când intră acolo, înțeleptul îi spune:

- Monstrul CURCUBEU a fost ușor de învins, dar fi gata pentru următorul castel.

Și a plecat spre castelul verde. Pe pergament scria: Acanas, ai grijă la mâzga din castelul verde ROGdefg. Când ajunge acolo vede doar un buștean și un băț în fața porții uriaș. A dat să intre, dar în fața castelului plin de mâzgă verde. Atunci, s-a suit pe buștean și a vâslit până la înțelept care i-a spus:

- Băiete, ești unul dintre puținii care au intrat aici. Ai grijă la săgețile cu otravă ALBASTRĂ.

Acanas își continuă drumul și în timp ce merge citește mesajul: Acanas, fii gata de o provocare nemaiîntâlnită. Fii gata să folosești sabia. ROGVefg.

La castel scoate sabia și intră, iar Acanas este învăluit de un scut. El merge și din pereți ies săgeți care îl țintesc, dar el nu pățește nimic. Când ajunge la înțelept el spune:

-            Acanas, nu mai ai mult și termini cu aceste CULORI. Fii gata de încăperile întunecate.

Acanas plecă și citește mesajul: Băiete, Culorile pun presiune pe tine așa că rezistă. ROGVAfg.

Acanas ajunge la un castel de culoare indigo, și când intră, multe umbre trec pe lângă el. Când ajunge la înțelept, el spune:

- Te-au intimidat umbrele? Fii gata de ultimul castel în care trebuie sa folosești sabia pentru a-ți lumina drumul.

Acanas pleacă și citește mesajul: fii gata să cauți comoara fiindcă te apropii de ea.

ROGVAIg.

Când ajunge la ultimul castel de culoarea violet, scoate sabia care strălucește și îi luminează calea. Și aici ajunge la înțelept și nerăbdător îl întreabă:

- Care este ultimul sfat, înțeleptule?

- Ei bine, Acanas, eu îți spun un lucru: citește inscripția, iar ea îți va arăta calea.

Acanas iese afară din castel și citește mesajul: Acanas, inscripția înseamnă ROGVAIV. Când ajungi la paznicul comorii spune-i: Curcubeul are 7 culori.

 Acanas a striga ROGVAIV și o lumină formată din culorile curcubeului i-a arătat calea. Când ajunge în pădurea Monștrilor Multicolori el scoate sabia care topește toți monștri. Merge înainte până la capătul pădurii, acolo era poarta, iar Acanas îi spune paznicului: ”Curcubeul are 7 culori”.

În acel moment poarta se deschide spre comoara împăratului. Ia comoara și se întoarce în sat și astfel a devenit cel mai bogat, însă pentru curajul și ambiția sa oamenii l-au încoronat, mulțumiți că vor fi cârmuiți de un astfel de viteaz.       

Arcanas s-a îndrăgostit de o prea frumoasă fată, a luat-o de soție,  și au trăit în armonie și fericire alături de copiii săi.

    

Diana Simona Dăncăneț din Sadu

O poveste din bătrâni

Locuiesc în comuna Sadu de 13 ani. În acest timp m-am dedicat tradițiilor și obiceiurilor specifice zonei în care am copilărit.

Încă de mic copil, am văzut lumea ca pe un diamant neșlefuit și mi-am propus să descopăr lucruri noi, iar odată cu acest vis, mi-am propus să mă fac și remarcată pentru descoperirile mele. Am un moto în viață: Dacă m-am născut talentată, nu vreau să mor sperând la visul meu.

La acest lucru mp refeream când am ajuns să văd lumea ca pe un diamant neșlefuit. Omul, când se naște, primește de la Dumnezeu viață. Cu ajutorul vieții își clădește o lume, lumea lui. În viață trebuie să te zbați pentru a ajunge un om de elită, un om înstărit, respectat și cu școala vieții.

La vârsta de 7 ani am ”navigat” spre aventura vieții mele: am început să îmi clădesc o lume, lumea mea și mi-am ales un țel în viață: să aflu totul despre istoria satului meu și să îmi lămuresc toate curiozitățile.

Așadar, povestea de-abia acum începe…

Era o zi plictisitoare de iarnă. Era frig afară, așa că stăteam în casă, la gura sobei, împreună cu bunicul meu care era sleit de toate puterile. Zicea că e ultima iarnă pe care o mai trăiește și avea dreptate… Acum mă vede de Sus cum îi pun propriile cuvinte pe hârtie și știu că e mândru de mine.

I-am spus, atunci, să-mi povestească ceva interesant despre tradiția acestor locuri. Când mi-a auzit vorbele, a zâmbit blând, fiind bucuros să vadă că mă interesează tradiția satului nostru. Și a început să-mi povestească:

La început, eram o comunitate de oameni săraci, amărâți, dar știam că dacă muncim vom avea un trai liniștit. Sădenii făceau ce știau mai bine: meșteșugăreau, creșteau animale, lucrau la câmp și așa îți câștigau pâinea de pe o zi pe alta.

Cel mai mult apreciam și apreciez, și acum, că oricât de multe sunt neajunsurile, sădenii niciodată nu uită să petreacă. Obiceiurile locale, portul popular, credința și cântecul sunt țesute în inima oricărui consătean. În fiecare sâmbătă se adunau la joc, iar la ora 10 noaptea, toată lumea dormea, pentru că a doua zi trebuia să meargă la îmbrăcați cu cele mai bune haine de port. După ce ieșeau de la Biserică, lumea se punea la masă. Nicio masă nu începea fără rugăciune.

Duminica, sădenii nu mutau nici scaunele din loc, pentru că nu era bine și nu se cădea să lucrezi în zi sfântă. Spre seară, se adunau la șezătoare, unde povesteau, spuneau glume, cântau doine, sau cântece vesele sau de drag și dragoste. Sădenii sunt niște oameni rezervați și par cruzi, dar, de fapt, au o inimă blândă și drăgăstoasă.

Mai demult, în sat, exista o adunare a oamenilor înțelepți, ca un fel de consiliu. Tatăl meu făcea parte din acest consiliu care se numea Sfatul Înțelepților. Reprezenta un tribunal al satului unde se rezolvau problemele sădenilor: furturile, neînțelegerile între oameni, familii și altele. Țin minte că cea mai mare dezbatere a fost în cadrul bisericii.

Și anume, în satul nostru existau trei biserici, dar doar două se folosesc. Ei, bine, mai demult erau doar două și, culmea, doar una se folosea! Înțelepții au hotărât să se slujească în ambele biserici, zis și făcut: toată lumea a fost de acord, doar că Duminica următoare, biserica veche era goală, iar cea nouă era plină, și asta pentru că Sfatul a omis un mic-mare detaliu, nu au împărțit sătenii, în așa fel încât, fiecare biserică să aibă enoriașii săi. Bine, dar cum să-i împartă, pentru a nu genera alte dispute?

Într-un final, au hotărât să-i grupeze după zona în care locuiesc: cei din capătul Tălmaciului, centrul satului și ”Livadia” să aparțină primei parohii, iar celălalt capăt al satului, să aparțină celuilalt sălaș. Însă, nici așa nu a fost bine, preoții nu erau de acord, pentru că enoriașii nu erau în număr egal.

Sfatul bătrânilor i-a împăcat pe cei doi preoți, împărțind credincioșii în mod egal și așa a rămas până în zilele noastre, doar că într-una din ele nu se mai slujește, pentru că… s-a construit alta, nouă.

Această istorisire spusă de bunicul meu ne-a impresionat foarte mult. Am aflat că sădenii sunt oameni buni, plini de har și că țin la tradiție, dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost existența acestui Sfat al înțelepților din care străbunicul meu făcea parte.

Îmi iubesc enorm comuna și istoria acesteia. Ador cultura și tradiția care merge mai departe, de la om la om. Sunt fericită că trăiesc în Sadu, un loc al oamenilor buni și muncitori. Natura care mă înconjoară este magnifică. Munții înalți care ating cerul și cerul cristalin îmi inspiră magia unei nestemate pe care am descoperit-o și pe care o voi șlefui, până când de strălucirea ei se vor minuna toți cei care încă nu cunosc istoria și tradiția din Sadu.

Cristina Vasiu, de 10 ani, din Sadu

Regatul ascuns al animalelor fără adăpost

Era odată, ca niciodată, un urs hazliu. Era atât de hazliu, încât numai uitându-te la fața lui, râdeai.

Într-o zi, ursul a rămas fără nimic, pentru că bârlogul lui a fost cuprins de flăcări uriașe. Și, atunci, ursul s-a dus, s-a dus până când, ce să vezi, a întâlnit un om care-l știa cu gândul a fi nebun, pe care l-a întrebat:

- Măi, omule, știi cumva un loc în care mă pot adăposti?

- Da, știu multe locuri, dar sunt departe, spune Omul.

- Atunci, din cele multe, zi-mi măcar unul și mie…

- Da, cum să nu, răspunse Ghiță Nebunul, care nici mai mult, nici mai puțin a început să-i spună drumul pe care ursul îl avea de urmat: Măi, ursule, du-te cale lungă până vezi un copac pe jumătate măr, pe jumătate păr și când îl vei găsi, caută sub frunza celui mai roșu măr unde stă ascunsă o hartă. Harta te va duce la balta broaștelor cântătoare care au cheia camerei care te așteaptă în castelul de diamant.

Chiar dacă ceea ce avea de făcut, îi părea destul de nebunesc, neavând de ales, a urmat drumul lui Ghiță Nebunul și mare i-a fost surprinderea când, într-o zi, după o lungă și obositoare călătorie, în fața ursului hazliu a apărut un castel de diamant. A intrat și a rostit:

- Am cheia de la camera 12.

- Desigur, i-a răspuns paznicul locului, intră și fă cunoștință cu noua ta casă, iar mai pe seară, pregătește-te de bal.

Mare i-a fost mirarea când toate acestea s-au întâmplat, dar și mai mare când l-a întâlnit pe regele animalelor, cu care s-a și împrietenit. Acum era fericit, avea căsuța lui și foarte mulți prieteni.