Povești din Ținutul Timpului Fericit

Raul Adrian Berea

Povestea bunicului

Era într-o zi de toamnă în care femeile își strângeau roadele din grădină. Bunica mea din partea tatălui scoase ceapa și o depozitase în gârliciul pivniței. Se făcuse întuneric și, cum în acea vreme nu era curent electric, oameni mergeau devreme la culcare.

Unul din vecini a fost trezit în toiul nopții de schelălăitul câinelui său, care venea până în curtea bunicilor mei. Omul nostru, după câteva încercări de a liniști câinele, care nu se potolea, își luă un toiag în mână și se îndreptă spre locuința bunicilor. Când a văzut că bunicii mei dorm, s-a decis să-l trezească pe celălalt vecin, la geamul căruia a bătut, până când omu’ s-a trezit și-a ieșit, năuc, afară.

-            Vecine, zise primul, vino să-l trezim pe nea Ion, căci eu cred că a venit un lup în ograda lui.

Își luă și vecinul o bâtă și-l urmă pe Boboloț până la ușa bunicilor mei, urmat si de soția lui. Cioc! Cioc! Cioc! și bunicul ieși repede afară, iar Boboloț îi zise:

- Băi, nene, hai c-o venit un lup la tine în gârliciul pivniței. Câinele fugea și se întorcea de la gârlici la stăpân, ca turbat. În negura nopții, trei bărbați, în izmene, urmați de două femei se îndreptau spre gârliciul pivniței. Bunicul zise :

- Nu poate să fie lupul aici! Dar, câinele lătra cu înverșunare, dovedind că ceva este. Boboloț, ocoș, îi spune atunci bunicului:

- Nene, io mă bag, dar tu să-l pălești, că rămâne soția cu copiii pe drumuri.

Bunicului îi vine inspirația și îi zise bunicii:

-  Femeie adu lămpașul, să vedem ce e aici.

Bunica se duse și se întoarse repede repejor cu lămpașul aprins, îl dă bunicului în mână, iar acesta se îndreaptă hotărât spre gârlici. Ajunși acolo, când ridică lămpașul, doi ochi strălucitori: capra lui Boboloț care rumega liniștită frunzele de ceapă. A behăit a salut, iar cei cinci oameni, treji în toiul nopții, s-au întors la casele lor, fără să-și mai spună un cuvânt, în timp ce ”lupul” se savura, mai departe, ceapa bunicii.

A doua zi, Boboloț a povestit, cu lacrimi în ochi, cum el și soția lui, în loc de somn s-au săturat cu râs, și-l acuza pe bunicu că i-a fost frică, motiv pentru care, la un moment dat, a  cerut lămpașul. Boboloț, de meserie tâmplar, lucra pe șantiere, așa că pe unde a călătorit, povestea cu mult haz, întâmplarea cu lupul, capra, ceapa și lămpașul. 

Eu vreau ca această întâmplare să ajungă și la urechile urmașilor mei.

Și-am încălecat pe o capra și v-am spus o poveste adevărată.

            

Vasile Dancu

Într-o zi caldă și însorită,

într-o clasă dintr-un sat numit Păuca se aflau niște copii. În clasă era un ceas și sub el scria timp fericit.

Dintr-o dată ceasul se oprise și din spatele tablei ieșiră un ceas vorbitor care se întreba ce căuta acolo. După un timp, copiii i-au spus că este în localitatea Păuca, dar Ceasul insista și explica celor din jurul său că el crede și știe că e pe tărâmul timpului fericit. Copiii i-au arătat ceasului toate dealurile și pădurile care erau în preajma satului. Ceasul vorbitor a întrebat care este istoria acestui sat, iar ei i-au spus că într-o zi un cioban pe nume Păuc a găsit acest loc minunat i-a dat numele său.

Copiii i-au mai spus și multe povești, care l-au ajutat pe Ceas înțeleagă de ce acest loc purta și numele de  Tărâmul al timpului fericit. La final copiii l-au condus pe ceasul vorbitor înapoi și înainte să treacă în lumea lui, un copil mai curios l-a întrebat cum îl cheamă, dar… chiar atunci, s-a trezit din vis!

  

Ștefan Gancea

A fost odată, ca niciodată o clasă,

de copii foarte frumoși care aveau un ceas deasupra tablei. Sub ceas era scris Timp Fericit. Toată ziua acest ceas ticăia și îi deranja pe copii la ore.

Dar, într-o zi copii se gândeau, în amuzament, cum ar fi dacă l-ar sparge:

- Eu zic să luăm o piatră și să tragem la țintă, după ceas! zise Raul foarte nervos.

 - Dar ce-ar fi să îl luăm, să îl punem în inelul de la coșul de baschet și să dăm cu mingea după el! zise Ștefan.

Într-o zi de luni, copiii au stat într-o pauză în clasă și, de-odată, se formează un portal în tablă. Doi băieți au început să plângă de frică, dar din portal zise cineva:

-            Hei, cine plânge acolo?

Toți copiii mirați nu au zis nimic. Iarăși vocea aceea:

-   Hei, nu m-ați auzit, cine plânge acolo?

-   Andrei și Nicușor, zise Diana foarte înfricoșată.

De-odată, ieși un spiriduș din portal și zise:

 - Hei, nu mai plângeți, nu vă fac nimic rău, dar pentru că ați plâns, vă dau câte un ban de aur, zise spiridușul.

 - Mulțumim! spuse Andrei și Nicușor.

 - Cu plăcere, drăguților! zise spiridușul.

 - Dar, de unde veniți? au întrebat copiii.

 - Eu vin de pe tărâmul timpului fericit.

 - Și-și nu-nu ne-ne da-dati și-și nouă ni-niște ga-ga-galbeni? întrebă Cornel, bâlbâitul clasei.

 - Nu, din păcate, criza a ajuns și pe tărâmul nostru, spuse spiridușul. Copii, sunteți foarte frumoși, dar să păstrați ceasul deasupra tablei, ca să vă mai pot vizita. Iar, atunci, vă promit că vă aduc la toți câte un galben.

 - Uraaa!!! strigară copiii în cor.

 - Trebuie să plec copii, dar să nu spuneți la nimeni că am fost aici.

 - Dar, de ce nu mai stați? întreabă Ștefan.

 - Mi se termină creditul. Pa-pa, copii, ne vedem data viitoare!

Adelina Gligor

Omul de la Hânca

A fost odată, ca niciodată, un om care locuia la Hânca, singur, acolo, în pustietatea aceea. Era departe de oamenii din sat, care se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor.

Zi de zi, oamenii mergeau la arat, la semănat, la discuit. Toți erau uniți, făceau lucrurile împreună, iar copiii din sat se jucau și erau foarte fericiți. În schimb, acel om de la Hânca era foarte urâcios și nu suporta nici copiii. Oamenii din sat erau tot timpul fericiți.

Într-o zi, a venit în sat un om să își caute o casă unde să locuiască. În sat, nici o casă nu mai era goală, dar el vroia cu orice preț să rămână în acest sat pentru că știa că oamenii din acest loc sunt foarte fericiți.

Când a văzut omul acela de la Hânca că vine cineva, s-a înfuriat. Omul fericit s-a speriat când l-a văzut, dar, după câteva zile, acesta vroia să se împrietenească cu vecinul lui, dar a văzut că era urâcios, atât de urâcios, încât nu a vrut să facă cunoștință.

Într-o zi, cel urâcios l-a întrebat cum îl cheamă, iar el s-a mirat când a auzit și i-a răspuns:

 - Eu mă numesc Ionel, dar pe tine?

 - Vasile.

 - Vrei să fim prieteni? a spus Ionel.

 - Da, dar iartă-mă că până acum nu am vorbit cu tine.

 - Nu-i nimic, dar de ce erai așa de urâcios?

 - Pentru că zi de zi eu eram singur și nu aveam cu cine să povestesc.

 - Ah, uite că acum poți vorbi când vrei cu mine, a zis Ionel.

Într-o zi, Ionel l-a întrebat pe Vasile dacă vrea să meargă în sat. Vasile a fost de acord și au plecat amândoi. Când au ajuns în sat, Vasile a văzut că toți oamenii sunt fericiți și uniți, moment în care a ales să se alăture acestora.

Vasile i-a mulțumit lui Ionel că l-a schimbat într-un om prietenos și că l-a dus pe ”tărâmul timpului fericit”.

Andreia Tolciu

Într-un loc uitat de timp,

departe, ascuns între coline, era un sat plin de datini. Păuca este considerată de toți locuitorii un tărâm al timpului fericit. Localnicii din acest sat minunat trăiau într-o armonie perfectă, atât cu natura și între ei.

       Acest tărâm, uitat de timp, adăpostește tradițiile lăsate din moși strămoși următoarei generații care va urma să împlinească aceste tradiții lăsate de ei, cu scopul de a nu se pierde farmecul și istoria acestei localități.

Păuca are un farmec aparte deoarece are în alcătuirea sa mai multe monumente istorice: Biserica Ungurească și vechea grădiniță unde părinții noștri au copilărit cu mult timp în urmă.

Acest tărâm al timpului fericit este compus din tradițiile locuitorilor, din cele mai vechi timpuri, până în zilele noastre.